Amintiri din Epoca de Aur – ultima parte

• ars longa vita brevis
Diana Cavallioti şi Radu Iacoban

Diana Cavallioti şi Radu Iacoban

“4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, singurul film românesc care a luat Palme d’Or-ul, vorbeşte despre coşmarul comunist la scară cotidiană. Fără puşcării şi fără securişti, la fel de impresionant ca un episod din “Memorialul durerii”, dar mai puţin crâncen, mai lesne digerabil azi pentru cei care nu ştiu sau nu mai vor să ştie.

Cu prima parte a “Amintirilor din Epoca de Aur”, Cristian Mungiu pare să fi făcut un pariu cu sine însuşi: să arate că se poate face şi comedie, povestind despre aceiaşi ani în care se petrece şi acţiunea din “4, 3, 2”. E o comedie uşoară, uneori subtilă, cel mai adesea efervescentă.

Mie a doua parte a “Amintirilor” (Dragoste în timpul liber) mi-a plăcut cel mai mult. E drept că sunt la a doua vizionare şi cu siguranţă am privit seria cu alţi ochi decât astă-vară, la Cluj. Dar mi se pare că această a doua parte a găsit cel mai bine linia de mijloc dintre cele două extreme: “4, 3, 2” şi prima parte a “Amintirilor”. În scenariile scrise de Mungiu pentru “Dragoste în timpul liber”, povestea comunismului se compune din emoţii fireşti, iar lumea aceea pare mai apropiată decât ne-am obişnuit s-o vedem.

“4, 3, 2” mi-a pus un nod în gât. Prima parte a “Amintirilor” m-a făcut să râd, de câteva ori chiar în hohote. “Dragoste în timpul liber” mi-a lăsat un zâmbet amar, ceva între certitudinea că şi în acel Infern exista viaţă, viaţă adevărată, cu toate suişurile şi coborâşurile ei, şi răsuflarea uşurată că i-am scăpat acelei lumi printre degete.

“Amintiri din Epoca de Aur” este un film scris de Cristian Mungiu şi regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Răzvan Mărculescu, Contantin Popescu şi Cristian Mungiu.

Cine n-are talcioc, să-și facă!

• locuri • Uncategorized
Talcioc urban

De Sf. Dumitru

Zic trei fete cucuiete:

“Ne-am dorit un talcioc unde se gasesc lucruri frumoase si iubite, lucruri bune dar de care trebuie sa ne despartim. Asa ca ne-am facut talciocul nostru, la Verde Cafe, pe 25 octombrie, intr-o duminica, de Sf. Dumitru.
Negutatorii vor plati o taxa de 10 lei, suma care se va dona in scopuri nobile: catelusilor de la Fundatia Doggy- Dog (comuna Rosu) dar si Copacului de Hartie.

Incurajam trocul si voia buna!

Intrarea este libera!

Targuiala placuta!”

Şcoala profesorilor

• cu stangu-n dreptu

Am fost de curând în vizită într-unul dintre liceele Capitalei. Când natura şi-a cerut drepturile, am vizitat “toaleta elevilor”, ocazie cu care mi-am adus aminte de această segregaţie idioată care persistă din anii comunismului în şcolile româneşti:

  • scara profesorilor / scara elevilor
  • intrarea profesorilor / intrarea elevilor
  • toaleta profesorilor / toaletele elevilor
  • fumoarul profesorilor / fumoarul (neoficial) al elevilor

I-am întrebat pe liceeni cu care m-am văzut dacă stupizeniile astea mai există şi azi şi mi-au spus că da.

Pedagogii noştri n-au aflat nici acum că oamenii învaţă în primul rând din ce văd, nu din ce li se spune. Toate orele de educaţie civică, tot bla-bla-ul despre libertate şi democraţie, toate sunt inutile câtă vreme şcoala păstrează o segregaţie care-i învaţă pe copii că unii sunt mai egali decât alţii şi, ca atare, au dreptul la capac şi la hârtie igienică atunci când merg la closet.

Între “scara profesorilor” şi aroganţele cu girofar ale politicienilor distanţa culturală e practic nulă. Demnitarii au învăţat încă de pe băncile şcolii, de la profesorii lor, că prostimea nu trebuie să stea în calea barosanilor şi că, în general, fraierii ar face bine să stea dracului în banca lor.

O să-mi spuneţi că, dacă elevii ar avea acces la toaleta profesorilor, şi aceasta ar ajunge să arate la fel de jalnic ca cele ale elevilor. Sunt convins că aşa se va întâmpla. Dar dacă ăsta e nivelul de civilizaţie pe care dascălii au reuşit să-l insufle elevilor, ar face mai bine să şi-l asume. Măcar aşa mai au o şansă de a-l schimba.

Preşedintele intelectualilor

• cei trei tenori • cu stangu-n dreptu

Andrei Pleşu, Dilema Veche, mai 2006

“Pe acest fundal, nu e de mirare că, proaspăt venit în ţară după o absenţă de două luni, m-am trezit confruntat cu o nelinişte generalizată: trebuia să spun dacă e adevărat că am plecat de la Cotroceni din cauza unei înjurături prezidenţiale. Chiar aşa? Şi cum suna înjurătura? Şi de ce m-a înjurat dl Băsescu? Stupefiat, aflu că totul porneşte de la o declaraţie publică a bunului meu amic, Mircea Dinescu. Evident, Mircea Dinescu e un mare poet, iar pentru marii poeţi hotarul dintre realitate şi ficţiune e fluctuant, dacă nu absent. Apoi, pentru un mare poet, hiperbola e un procedeu artistic mereu la îndemînă. Îl ştiu şi îl ştim pe Mircea. E impetuos, voitor de bine, rău de gură. Inspiraţia l-a îndemnat să trateze un peisaj prozaic cu mijloace expresioniste, să dreagă busuiocul cu un uşor damf de corcoduşi. Aşa sînt artiştii. Mi-e greu să înţeleg însă apetitul feroce cu care s-a năpustit asupra mea opinia autohtonă pentru a degusta “litigiul”. Ştiu, o să-i dezamăgesc pe toţi, dar trebuie să declar cu mîna pe inimă că dl Traian Băsescu nu m-a înjurat niciodată. N-am avut onoarea. A existat, la un moment dat, între noi, cam cu o lună înainte să plec, o scenă contondentă, care s-a reglat, la rece, a doua zi. Dar scena cu pricina n-a inclus, în vocabularul ei, zona buruienoasă de care se face atîta caz. Asta e. Amicus Dinescu, sed magis amica veritas. Cît despre motivele reale ale plecării mele de la Cotroceni, rămîne cum am vorbit…”

Andrei Pleşu, Dilema Veche, octombrie 2009:

“Mi se spune că, într-un interviu televizat, dl Traian Băsescu s-a arătat nemulţumit de serviciile mele de consilier. Dacă e să-l cred, s-ar zice că umblam de colo-colo cu tot soiul de dosare despre care declaram, în gura mare, că nu ştiu ce conţin, dar că trebuie semnate. Cu alte cuvinte, dintre noi doi, cititorul era el. Şi fiindcă eu eram leneş şi neserios, omul se înfuria şi reacţiona milităreşte. Eu nu-mi amintesc decât de un singur asemenea episod contondent, după care mi-am dat demisia. Îmi mai amintesc însă că, a doua zi, dl Traian Băsescu şi-a cerut scuze pentru bădărănie. Mă mir că n-a povestit şi asta, căci ar fi fost în avantajul lui. Regret, oricum, că i-am lăsat o amintire atât de ineptă şi că, după atâţia ani, i-am dat o nouă ocazie să fie inelegant.”

Green şi social marketing de la Ogilvy Earth pentru companiile româneşti

• ecologie • economie

Din 19 octombrie, Ogilvy Group România lansează noua specializare Ogilvy Earth, unică pe piaţa locală de comunicare, cu scopul de a susţine companiile româneşti în dezvoltarea unei viziuni sustenabile de business şi a unor programe de comunicare orientate către viitor.

Ogilvy Earth propune o nouă abordare a corporaţiilor prin creşterea business-ului clienţilor înspre sustenabilitate şi îmbină experienţa în domeniul comunicării de brand cu insight-uri solide din partea consumatorilor, a experţilor şi liderilor de opinie.

Cu ajutorul instrumentelor sale de lucru – Landscape audit, Eco-audit, The Lab şi IQ mapping – Ogilvy Earth oferă partenerilor săi servicii de consultanţă strategică şi soluţii de comunicare specifice.

The Lab reprezintă un grup de experţi din domeniul economic, social şi al protecţiei mediului a căror misiune este de a susţine companiile din România în definirea unei viziuni sustenabile asupra business-ului dezvoltat pe piaţa locală.

Particip la Ogilvy Earth Lab alături de Doru Mitrana, Mircea Toma, Corneliu Belciug, Bogdan Florea, Eugen Hriscu, Mircea Mocanu, Francisc Pell, Michael Frankenburg, Andreea Roşca, Radu Soviani, Luminiţa Tănase, Vlad Tudosie, Alexandra Ţigănaş şi Bobby Voicu.

Râul Doamnei

• ecologie

Am văzut astă-vară cu ochii mei aşa ceva pe Someş. N-am făcut infarct, nu mi s-a făcut nici greaţă. M-a apucat doar un fel de jale, ca în versurile lui Goga pe care îmi permit să le parafrazez aici anacronic şi, probabil, inadecvat:

La noi de jale povestesc a codrilor desişuri
Şi PET-uri duce Murăşul şi duc tustrele Crişuri

:: via Zoso via Piticu

Ce se întâmplă cu revista Tabu

• Uncategorized

Tabu – ce va sa fie si ce a fost

Scriu aceste randuri cu doar cateva ore inainte de a intra revista la tipar. Aici era un alt editorial despre cum am sarit cu parasuta de la 3000 de metri si se incheia cu „Dar e foarte, foarte interesant cum o cădere liberă, cu 190km/h, te poate duce atât de sus.”

Colegii m-au rugat sa-mi schimb editorialul pentru ca e singurul loc in care am putea sa (mai) scriem ceva, in caz ca acesta este ultimul numar al revistei Tabu.

Astazi, 20 octombrie, revista Tabu a iesit din Trustul Realitatea Catavencu si va trebui sa se descurce singura, cu un nou investitor.

In conditiile economice date, nu stim daca vom gasi investitorul in timp util ca sa mergem mai departe.

Stim insa ca ne- a fost foarte drag sa lucram la aceasta revista si ca, in cei 7 ani de cand Tabu exista, am scris o parte din istoria presei glossy din Romania.
Si stim ca si voua v-a placut sa ne cititi.

Obisnuiesc sa multumesc via email, la fiecare sfarsit de numar, celor care lucreaza la editia care tocmai se incheie, acum o sa multumesc tuturor celor care au lucrat vreodata aici, cum le multumesc si celor care au citit aceasta revista.

Altfel, inca mai cred ca o cadere libera oricat de ametitoare ar fi viteza, te poate duce sus. Am trait-o pe pielea mea.

Cristina Bazavan

Mie mi-ar părea rău ca revista Tabu să nu mai aibă un viitor în România. Era unul dintre puţinele locuri unde se mai făcea jurnalism de calitate în România.

Drumul Pamirului

• la vita e bella • mergi pe mana mea
Drumul Pamirului

Drumul Pamirului

Mi-a scris Mihai, cel plecat cu motocicletul lui BMW F650GS Dakar pe ruta România-Mongolia şi retur.

Kilometrii pe care mi i-a dedicat l-au prins trecând munţii Pamir dinspre Kirghistan spre Tadjikistan. Trecătoarea, cândva o porţiune din drumul mătăsii, a fost asfaltată de ruşi prin anii ’30 ca să uşureze accesul la această foarte îndepărtată republică a URSS. Drumul Pamirului este a doua cea mai înaltă şosea din lumea (4,655 metri).

Tare îl mai invidiez pe Mihai pentru plimbările lui prin bazaar-ul din Osh. Zice că e prima dată când dă cu nasul de Orient în călătoria asta. Eu citesc zilele astea A thousand splendid suns a lui Khaled Hosseini şi sunt mai mereu cu sufletul prin Orient.

Şi mai sunt invidios pe Mihai şi pentru priveliştile amuţitoare ale munţilor Pamir. Acum mai multe zile, când îi scria Amaliei, povestea despre nişte “nori” despre care şi-a dat seama că sunt, de fapt, crestele munţilor:

MG_8593-450x300

panorama-pik-lenin

Şi iar mi-am adus aminte de Alain de Botton şi de recomandarea lui de a ne confrunta cât mai des cu natura în toată măreţia ei. Face bine la ego, relaxează anxietăţile şi calmează depresia.

E reconfortană călătoria lui Mihai, chiar şi urmărită din faţa monitorului. Tashakor!