«Alexandru Tomescu are colegi de breaslă care consideră că muzicianul este un preot iar templul în care oficiază este sala de concert. El este de altă părere:
„Fără îndoială că e confortabil să cânţi în sala de concert. Dar atmosfera e cu totul alta când cânţi într-un loc neobişnuit.“
La 24 de ani, şi-a cumpărat un ghid minimal de conversaţie care avea undeva, la sfârşit, alfabetul coreean şi care, după cum spune el, nu e chiar atât de complicat pe cât pare la prima vedere. Şi uite aşa, descoperind alfabetul, a retrăit bucuria unui copil care studiază abecedarul şi care învaţă să citească. Dintr-o dată, în noianul acela de semne necunoscute şi misterioase a început să discearnă literele: Aaa, ia te uită, litera S! se mira el. Şi semnele necunoscute începeau să capete sens.
În două săptămâni ştia alfabetul şi era super încântat că poate să citească – deşi nu înţelegea nimic din ce se vorbea. Limba coreeană nu seamănă cu nici o altă limbă cunoscută, spune el, iar până la regele Sejong, în 1443, coreenii se foloseau în scris de ideogramele chinezeşti pe care le pronunţau diferit.
Sejong şi oamenii săi au creat hangul, un alfabet la care cărturarii vremii au muncit vreo treizeci de ani. Un alfabet logic, uşor de învăţat, explică Alexandru Tomescu, acum un pasionat de civilizaţia coreeană, în stare să scrie, să citească şi să converseze în această limbă.»
:: un cover story semnat de Daniela Oancea în revista Cariere despre violonistul Alexandru Tomescu