În accepţiunea curentă a orăşeanului, “a fi ţăran” înseamnă a nu şti să te porţi. “Ţărănia” e totuna cu proasta creştere, iar “ţărani”, “ţărănoi”, “Gheorghe” (care, pe greceşte, tot ţăran înseamnă), “momârlani”, “de la ţară” sunt cei neciopliţi, cei necivilizaţi, cei care n-au decât un cusur: că sunt măgari şi violenţi şi că n-au maneră.
Expresiile de mai înainte nu sunt foarte corecte politiceşte, pentru că stereotipizează jumătate din populaţia României, dar au o precizie şi o savoare care le vor menţine în uz, sunt convins, încă multă vreme.
Cum au ajuns să fie folosite e, însă, o altă poveste. O primă observaţie ar fi că atunci când spune despre cineva că nu ştie să se poarte, orăşeanul judecă în funcţie de moravurile urbane. Iar cei care nu le respectă sunt de două feluri: cei care nu sunt familiarizaţi cu ele (să le spunem “ţărani de la ţară”) şi cei care le încalcă cu bună ştiinţă (să le spunem “ţărani de la oraş”). O a doua observaţie ar fi că şi orăşenii sunt de două feluri: cei care fac această diferenţă şi cei care n-o fac.
“Barbar” este un cuvânt cu o carieră similară. Grecii i-au numit “barbaros” pe cei care nu vorbeau greceşte (“bar-bar” nu însemna nimic în elină, era un fel de a spune că străinii sunt pur şi simplu nişte bâlbâiţi), dar cu timpul “barbaria” a ajuns să fie sinonimă cu lipsa de civilizaţie. “Pas mi Ellin barbaros” (toţi cei care nu sunt greci sunt barbari) a început ca un truism şi a sfârşit într-un complex de superioriate.
Ca şi vechii greci, orăşenii moderni s-au obişnuit să-i privească de sus pe toţi cei care nu sunt ca ei. Nu sunt foarte sigur că ăsta e un lucru rău. Dar e, cu siguranţă, mult mai problematic astăzi decât era acum două mii de ani. Pentru că, dacă grecii şi barbarii erau la fel de neasemănători şi de greu de amestecat ca uleiul şi apa, ţăranul şi orăşeanul din zilele noastre sunt mai degrabă ca mustul şi vinul sau, dacă vreţi, ca mustul şi oţetul.
Distincţia “ţăran (prost) / orăşean (bun)” e născătoare de dileme identitare pentru că şi în adâncul celui mai citadin suflet fermentează un tulburel de ruralitate, care iese la lumină în cele mai autentice momente, când hainele de la oraş se destramă şi cad.
Aşadar, pe de o parte trebuie să acceptăm că există o ţărănie care ne paşte pe toţi, în egală măsură, şi, pe de altă parte, că ea nu trebuie să fie musai respingătoare. De felul cum arată ţărănia din noi cred că depinde, în mare măsură, cum ştim să ne învechim sau, după caz, cum ştim să ne acrim. Chiar aşa, pe cine faci tu ţăran?!?
:: răspuns la o anchetă realizată de Silvia Cazacu pentru Dilema Veche
O corectura: momarlan nu este taran, este locuitor din zona Hunedoarei car elocuieste retras, spre mnte sau la munte. Este echivalentul motului din Apuseni.
@DP. Si eu am auzit deseori doar mârlan.
Țăran (în noua accepțiune) înseamnă a te purta grosolan, a nu ști când să taci (a se citi a face gafe), a fi lipsit de respect fata de oameni, a le impune celorlalti opinia ta.
Nu mi-a placut niciodata sensul peiorativ al cuvintului taran.Eu spun taran celui care traieste greu in conditiile satului de noi,care isi cultiva cu greu pamintul si care ne hraneste pe noi orasenii plini de ifose,pe noi care prea repede am uitat ca nu demult,poate doar la a doua generatie am lasat opincile la bariera orasului.Cred ca mirlania,nesimtirea infloreste mult mai repede la oras.Si daca vreau sa ma gindesc la farima de taranie din mine ma gindesc la strabunicii mei,la matusile si unchii mei de la tara pe care i-am vazut imbatrinind frumos,harnici si cu mult respect pentru oamenii din jurul lor si pentru natura care le-a dat si bune si rele.
dar de ce nu am auzit niciodata un taran spunand:”bai, tarane…”, ci numai oraseni?! (cand devii Orasean automat capeti si acea detasare superioara fata de lumea de la tara, vezi-doamne, inapoiata? sau poate ca mai ai inca frustrari, ca parvenit, ca radacinile nu-s foarte departe si ai vrea sa uiti chiar tu insuti, de unde vii?) f bun articolul.
nu-mi place la tara si nu-mi plac taranii.adica ma refer la ce inseamna ,,taran” in acceptia generala.altfel,cu vechii tarani,oameni muncitori si cu bun simt,care tineau la traditiile lor,n-am nimic.tot respectul pentru ei!eu sunt a doua generatie ,,incaltata”.cand ma lasau parintii mei la tara mai multe zile,prin vacante,eram cea mai nefericita.desi acolo era foarte frumos si bunicii ,matusile,unchii si verisorii nu stiau ce sa mai faca pentru mine,eu tot nefericita eram,mureau de plictiseala,imi lipsea groaznic orasul,cu toate ale lui.iar oamenii de la tara mi se pareau total lipsiti de sensibilitate.acum privesc in urma cu alti ochi si cand vad atata ipocrizie in jur mi-e dor de o injuratura sanatoasa a unchiului meu si de sentimentele lor sincere…cei mai multi au murit.na,ca m-ai facut sa plang!
Unii sunt tarani,altii sunt mincinosi…fiecare cu defectele lui ca doar perfectiunea e plictisitoare!
Le-am mai scris si celor de la Guerrilla.Craioveanu foloseste foarte des acest cuvant.Taranii sunt oameni muncitori,cu frica de Dumnezeu.Duminica se imbaraca cu camasa alba cand se duc la Biserica.Au o filozofie proprie,numai de ei inteleasa.Au bun simt.
Eram pe teren,masuram(sunt topograf),prin Intorsura Buzaului.La un moment ne-am oprit sa mancam.Eram la poarta unui taran,si mancam pe botul masinii.A iesit suparat ca de ce mancam la el la poarta.Il facem de rusine,ce zice lumea,nu e in stare sa ne invite in casa?Sin ne-a bagat in bucataria de vara,ne-a dat si o cafea,un pahar de vin…Asta e taranu.Se recunoaste vreun orasean in el?Daca da,sa fie mandru.
Respect celor din mediul rural. Totusi imi displace ca expresia “a fi taran” nu are un inteles pozitiv, cum ar merita adevaratii taranii, carora, de multe ori, le recunoastem bunul simt. In orice caz, sesizam deseori ca mai degraba unii dintre oraseni au parte de o asemenea eticheta.