Intr-un text din B24-Fun, reluat pe blog, Textierul povesteste cum de n-a ajuns taliban.

E ceva foarte reconfortant in povestea lui Florin Dumitrescu, pentru cei care mai gusta astazi subversiunea, un cuvant pervertit de “literatura de sertar”, pe care Irina Nicolau l-a reintrodus dupa ’90 in uz si pe care o critica din 1997 a lui Horia Roman-Patapievici mi l-a facut definitiv simpatic:

Una dintre lectii am primit-o cind cu discursul din Balcon al unui fost detinut politic, un om pe care il pretuiam si aveam sa-l pretuiesc si dupa aceea, in ciuda celor intimplate. Despre acest domn carismatic, cu voce profunda, se spunea ca fusese legionar; amanunt biografic care le dadea fiori unora dintre noi, purtatori de ii, chimire si cruci mari la piept (si nu, nu erau hippioti; dimpotriva, as zice)… In acea zi, dintr-un exces de traire ori poate printr-o regresie gardista, resimtita in fata miilor de oameni adunati la poalele Balconului, pina hat la Inter, iar dincolo pina-n Rondul din intersectie; venerabilul ne-a pus sa-ngenunchem si sa spunem “tatal nostru”.

Eu, care abia picasem, aveam intilnire cu o amica si ma interesa mai mult sa o interceptez prin multime, decit sa ma conformez acestui ritualul colectiv ad hoc. Intr-o secunda m-am trezit singurul ramas in picioare, zgiindu-ma dupa “fata mea”, in timp ce toata Piata, inclusiv ea, ingenunchease si striga – racnea de-a dreptul, preluind tonul stentorului din Balcon – rugaciunea aceea, care de obicei se murmura evlavios: “tatal nostru… carele esti in ceruri”…

Mergeam des la biserica pe atunci, posteam si ma-mpartaseam. Niciodata pina atunci nu auzisem o rugaciune clamata cu acel fel de resentiment, de obida, care o apropia mai degraba de blestem. Niciodata nu avusesem, in arca Domnului, sentimentul acela straniu, nepotrivit, neavenit pe care-l traiam atunci acolo, in Piata.

:: Textul integral il puteti citi aici.