Intre indolentii care trateaza cu nepasare problemele cetatii si activistii civici care si-au facut o profesie din a le rezolva si-a facut aparitia o noua specie de animal social: petitionarul in eter.
Personajul nu e insensibil la problemele din jurul lui. Soarta nedreapta a copiilor strazii il revolta. Gunoaiele sub care geme orasul ii fac scarba. Discriminarea i se pare o barbarie. Pe batranii saraci ii compatimeste sincer. Pentru poluatori are o ura viscerala.
Colac peste pupaza tuturor acestor emotii, omul nostru nutreste o neincredere principiala in politica si politicieni. Alesii, in opinia sa, sunt cu totii o apa si-un pamant. Functionarii sunt fie corupti, fie lipsiti de putere. Procedurile birocratice nu sunt bune de nimic, iar justitia… in fine, ce sa mai vorbim, parca nu stie toata lumea care-i treaba cu justitia…
Inconvenientele care-l inconjoara pe acest individ ii dau dureri de cap si arsuri gastrice, dar lipsa de incredere in mecanismele statului democratic il leaga de maini si de picioare atunci cand vrea sa rezolve probleme. Din aceasta pozitie destul de incomoda, incearca sa-si aline suferinta intr-un mod cu totul original. Cu ultimele puteri care-i raman, tasteaza un mail sau scrie o scrisoare.
Dar nu-i scrie vreunei autoritati responsabile, nici nu se adreseaza vreunei judecatorii. Destinatarul nobilei misive este un jurnalist sau cineva care lucreaza intr-o organizatie neguvernamentala. Iar acestuia, petitionarul nostru nu-i scrie ca sa se planga. Individul e prea demn ca sa ceara doar un umar consolator. Destinatarului i se cere, nici mai mult, nici mai putin decat actiune!
De multe ori, omul e prea revoltat ca sa mai fie si precis in solicitarea sa. El cere sa se faca ceva, orice. Uneori, nici problema nu e clar definita, dar d-voastra vi se pare normal ce se-ntampla in tara asta?! Cand autorul scrisorii, un om destul de ocupat („iertati-mi ortografia, v-am scris pe fuga”) creioneaza totusi solutii, o face pariind cu generozitate pe disponibilitatea de timp a destinatarului: ii cere sa redacteze proiecte, sa deruleze campanii, sa inventeze sloganuri, sa solicite audiente, sa sune demnitari, sa pedaleze in semn de protest pe ruta Bucuresti-Cluj, nimicuri din astea…
In general evit sa le raspund acestor petitionari care ma confunda cu un ghiseu universal si le recomand si colegilor mei sa procedeze la fel. Faptul ca cineva si-a pierdut cateva minute ca sa scrie un mail nu ma impresioneaza. Ma gandesc ca tacerea mea ii va face sa caute pe internet mai multe informatii despre problema care-i necajeste. Si ca vor gasi puterea sa faca mai mult decat sa scrie mailuri.
Cand, totusi, le raspund, le explic ca politicienii nu vor vedea niciodata legatura dintre vot si nevoile cetatenilor daca cetatenii vor continua sa le vorbeasca despre aceste nevoi prin intermediar. Ca marile probleme nu se vor rezolva niciodata singure daca fiecare dintre noi nu devine o mica parte din solutie.
Dar petitionarul in eter nu asteapta asemenea raspunsuri. Cand le primeste, nu-si poate ascunde iritarea. Asa ajungi sa afli ca si tu esti insensibil, nepasator, o apa si-un pamant. Ca esti, de fapt, o parte a problemei care-i da dureri de cap si arsuri gastrice. Si astfel cercul persecutiei se inchide.
:: text: EvZ
Intr-o abordare mai pozitivă problema care se pune este cum să transformi acesti indivizi, cu o dorinta patologica sau nu de implicare in viata cetatii si al caror potential de actiune este handicapat de atitudinile fata de implicare si autoritate, in membri activi ai societatii.
Toate elementele descrierii mi se par corecte, insa lipseste ceva, respectiv marea majoritate a acestor “chibiti” au un mare handicap – capacitatea de asociere si integrare sociala. Acesti indivizi chiar se considera victime si outsideri, ceea ce probabil ca este rezultatul diverselor experiente proprii sau mediate esuate – stand pe bara cetatii si nedandu-si nici o sansa in orice actiune relevanta. Ceea ce e de fapt corect, pentru că in sistemul romanesc slab institutionalizat, individul mediu care nu este afiliat unui clan nu are foarte multe sanse de succes in actiunea sociala. Bottom line, ceea ce este atacabil la acesti indivizi, cu excepta cazurilor patologice, este nevoia de apartenenţă la un grup eficace pe o problema reala.
Problema nu ar fi prea mare, in sensul ca nu ar merita prea multa atentie, daca, din categoria oamenilor care vad problemele si au timp/resurse sa sa gandeasca la ele si eventual sa actioneze, nu ar fi atat de multi care corespund stereotipului. Acesti multi indivizi, neafiliati unui clan si cu dorinta reala de actiune, sunt insa resursa cu cel mai mare potential pentru o democratie participativa functionala.
Back to the facts, mediul ONG din Ro incepe sa arate ca se poate, ca actiunea este posibila si ocazional are si succes. Pe de alta parte momentan se poate cu celebritati/alte persoane publice and their followers – despre care in nici un caz nu se poate spune ca au o problema de perceptie si integrare sociala, si asta nu ajuta decat marginal la nivel cognitiv prin transmiterea ideii ca se face ceva, pentru ca ei vor fi intotdeauna „ceilalti”, fara a avea nici legitimitatea autoritatilor si fara a oferi un model viabil pentru „ei”.
Ceea ce nu este inca vizibil este al doilea pas – esti binevenit, oricine ai fi, te vom ajuta sa te integrezi intr-un grup cu preocupari asemanatoare si va vom ajuta sa gasiti caile realiste de a face ceva util.
My targeted point este ca o miscare de tip eco-glam este mai degrabă paralelă cu una grass-roots, pentru ca nu ofera nici modele şi nici canale semnificative de acţiune pentru “majoritatea tacuta”. Da, prin nenumarate asocieri se creaza un brand al unor entitati sau altora, dar acest brand va ajuta in primul rand entitatea proprietara in a-si atinge propriile obiective tactice – sensibilizarea autorităţilor pentru acţiune pozitivă sau negativă (eg bravos pentru interventia lui Bogdan Olteanu re RM), fara a obtine schimbari de atitudine si comportament intr-o majoritate sau minoritate relevanta a cetatenilor.
Ceea ce lipseste ONG-urilor Ro pentru interventie sociala eficace si sustenabila este capacitatea de mobilizare, ie capacitatea de management al actiunii sociale prin grupuri mai mari si mai slab afiliate si capacitatea de a genera si asista astfel de grupuri. Abia dupa ce indemnurile de „asociati-va, organizati-va si noi va vom ajuta” nu au avut efect se pot atarna la stalpul rusinii „cetatenii lenesi si un pic handicapati”. Because elitist hubris, although somehow useful in building the NGOs, can never succeed in moving the masses (desi exista un exemplu istoric al unei elite activiste, animate de nobile idealuri si foarte constienta de propria superioritate fata de proletariat, mijloacele prin care aceasta a incercat sa ajunga la o anumita forma perversa de democratie participativa sunt in general considerate excesiv de violente:).
Poate ca cineva ar trebui sa faca ceva pe tema asta:))).