N-as putea spune ca in topul tampeniilor inutile invatate in scoala generala orele de religie ocupa primul loc.
Cred totusi ca se califica undeva intre primele cinci, cam dupa orele de lucru manual. Profesorul de „educatie tehnologica” (va jur, asa se numea!), un ins in personalitatea caruia viata impletise din belsug veleitati literare si frustrari profesionale, ne-a invatat un trimestru intreg cum sa fabricam siguranta fuzibila.
Niciunul dintre parintii sau profesorii nostri nu era de parere ca ne foloseste la ceva ora in care frecam cu smirghel o sarma de cupru, dar cu totii gaseau cat se poate de firesc sa castige cineva o paine in vreme ce noi pierdeam timpul. Cand s-a plictisit de lectiile de atelier, profesorul a inceput sa ne scoata la diverse activitati cultural-educative, cum ar fi spartul ghetii din fata scolii si curatatul zapezii de la intrarea profesorilor.
Ca sa scap de corvezile dascalului de „educatie tehnologica”, am cerut sa fiu transferat la grupa de fete. Aici, activitatea era macar pitoresca: se cosea goblen. Desigur, goblenul il coseau acasa mama sau bunica, iar orele erau, de fapt, prilej de chiul. Pe profesoara de lucru manual am iertat-o: ea macar castiga o paine in vreme ce-i dadea o ocupatie bunicii.
Pe langa aceste incredibile incursiuni in Absurdistanul scolii romanesti, orele de religie abia daca reuseau sa mai indigneze pe cineva. Faptul ca un popa burtos ne punea sa scriem dupa dictare cateva elucubratii dintr-o carte de invatatura crestina, pentru ca apoi sa ne asculte recitand tema invatata pe de rost, se incadra destul de bine in peisajul suprarealist al orelor petrecute la scoala.
Nici macar faptul ca incepeam ora recitand cu fata spre terenul de fotbal o rugaciune rimata nu ni se parea cu totul neobisnuit. In anii aceia, incepeam frecvent orele intonand imnul national, o reminiscenta penibila din anii cand alimentele si patriotismul se dadeau pe cartela. Asa ca ne intorceam disciplinati spre fereastra si recitam in cor urmatoarea incantatie: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, Noi pe Tine Te rugam, Lumineaz-a noastra minte, Lucruri bune sa-nvatam! Ca Tu esti Stapanul Lumii si al nostru Tata esti, Toate lucrurile bune Numai Tu le implinesti!”. Uite ca n-am uitat-o…
Ce ma amuza la aceasta amintire cu parfum de prostie si de tamaie e ca era singura data cand vorbeam la scoala despre procesul invatarii. In 12 ani de invatamant obligatoriu, cu nicio alta ocazie n-am discutat despre cum se petrece miracolul acesta prin care dascalul ii transmite elevului o parte din stiinta si din priceperea sa. Banuiesc ca n-am facut-o pentru ca pe foarte putini dintre dascali ii preocupa cu adevarat aceasta problema. Ceilalti par ferm convinsi ca totul se rezolva cu o dictare de-o ora si o tema kilometrica pentru acasa.
Abia la ora de religie am aflat cum stau cu adevarat lucrurile: in vreme ce profesorul dicteaza, Doamne Doamne aprinde un fel de reflector divin cu care ne lumineaza mintea si astfel devenim cu vremea mai intelepti. Era sa zic si „mai buni”, dar tot la ora de religie am aflat ca nu merita sa te chinuiesti sa faci lucruri bune, pentru ca treburile astea cad tot in sarcina tipului cu reflectorul.
Asa ca nu ma mira si nici nu ma revolta dorinta cultelor religioase din Romania, care cer reintroducerea religiei in scoala ca materie obligatorie. E greu de crezut ca ceva mai poate pune cruce reformei educatiei, Dumnezeu s-o ierte. Sa se faca, deci, religie, daca interesul national o cere. Bine macar ca nu se mai coase goblen.
:: text: EvZ