A apărut Almanahul de Fiţe, editat de Academia Caţavencu.

Să vă zic de ce-mi plac mie aşa de mult fiţele. Pentru că nu există. Sunt o închipuire a oamenilor trişti, modest îmbrăcaţi, care mănâncă margarină în bucătării urâţele şi merg în vacanţe organizate de agenţii de turism, vizitând muzee de istorie locală…
(Despina Bădescu)

Mădălina Tache zice că sunt “cel mai fiţos om” pe care-l cunoaşte şi-mi face un portret amical în “2.358 de cuvinte despre ‘brand-ul’ Dragoş Bucurenci”:

Ştiu pe cineva căruia simpla rostire a substantivului propriu “Bucurenci” îi declanşează o emisie spontană de clăbuci. Sponană, de o vehemenţă ieşită din comun şi de neoprit. Odată, siderată fiind de ceea ce-mi auzeau urechile la adresa subiectului acestui text, am fost la un pas să intru pe contrasens. (…)

La puţină vreme după ce era să intru pe contrasens din cauza “succesului” lui la publicul masculin, am şi renunţat să-l mai apăr în faţa celor care-l desfiinţează. Am renunţat şi i-am comunicat asta, râzând: “Băi, Dragoş, încetează odată să-ţi mai pui toată România-n cap, că am obosit să te tot apăr. Am şi obosit şi nici nu pot să ţin ritmul cu toate tâmpeniile pe care le faci…” A râs, încântat. Bucurenci e întotdeauna încântat când mai enervează pe cineva, de-aia e şi foarte coerent în politica lui de a enerva.

În replică, eu semnez o “Meditaţie despre fiţe”:

Îmi spun de fiecare dată că ajunge zilei urâţenia ei ca să mai îngroş şi eu rândurile prăfuiţilor cu faţă umană. Mă întânesc peste zi cu prea multe arătări îmbrăcate cum dă Dumnezeu (expresia asta e foarte potrivită, pentru că între atributele divine nu intră şi atributul de stilist), cu prea multe figuri trezite cu faţa la cearşaf, ca să mai tolerez o reflexie descompusă în oglinda liftului. Poate că alţii nu-mi datorează nimic, dacă-şi permit să iasă pe stradă ca adunaţi de pe Dâmboviţa, dar eu îmi datorez atâta lucru: o imagine plăcută la întâlnirea cu mine însumi.

(…) Visez o revoluţie inutilă, o insurecţie a bunului gust şi un minister al răsfăţului de sine. Dacă toate astea sunt fiţe, merg cu ele de gât până la Dumnezeu.

Dan C. Mihăilescu plays the Devil’s advocate şi vorbeşte despre “partea bună a moftului”:

Dar staţi să vedeţi drăcărie! Din cât sunt eu mai astfel, dintr-atâta mă declar de acord cu cei care vor cu tot dinadinsul să fie altfel. Adică, aşa cum snobismul are partea lui bună – este forma (aparent şi vremelnic) goală, care, în timp, trage după ea fondul de reală valoare – şi fiţele, adică mofturile lumii bune şi bogate, de sincronizare la secundă cu cele mai noi tendinţe occidentale, au un rost fertilizator, concurenţial, educativ, stimulator de energii.

Dragoş Muşat compune un “argument pentru o ştiinţă a fiţelor”:

E greu să ai fiţe. E o artă. Luaţi-vă un stilist de fiţe şi rugaţi-l să vă transforme într-o persoană interesantă. Plătiţi oricât pentru asta. Nimic nu e mai plăcut decât să iei viaţa şi societatea la mişto. Dacă nu credeţi asta, pregătiţi-vă să vă gravaţi pe mormânt următoarele: “DECEDAT FĂRĂ SĂ FI FĂCUT NICIODATĂ NIMIC INTERESANT SAU EXAGERAT. Decedat degeaba”. Mori, plicticosule!

Mihaela Rădulescu (elle en sait quelque chose) zice “Na, că am şi eu!”:

Fiţa are justificare dacă-ţi face cu adevărat trebuinţă şi dacă o porţi cu naturaleţe. Dacă nu eşti în pielea ta nici în haine scumpe şi nu ştii că într-un jet privat poţi să-ţi iei haine de schimb, ca să nu ajungi mototolit la destinaţie, mai bine faci donaţii. În ambele situaţii vei fi făcut de cacao, dar e posibil ca într-una din ele să te simţi, măcar tu, împăcat cu situaţia şi, pe alocuri, cu tine…

Matei Schwartz (Fashion & Beauty, TimeOut) explică ad usum Delphini:

Nu cred că este rău să ai bani munciţi cinstit pe care să îi cheltuieşti pe gagdet-uri de ultimă generaţie sau pe pantofi Manolo Blahnik de 900 de euro. Nici să apari la un eveniment cu o geantă Louis Vuitton, asortată la nişte pantofi vintage cumpăraţi de la Paris. Rău este să scoţi ochii celor din jur cu broşa ta de la Tiffany’s, sau să-ţi pătezi de muştar costumul Versace, în timp ce râgâi a mici şi bere, în direct la televizor, de ziua nu-ştiu-cărui tovarăş cu terenuri în Pipera. Dar vor veni şi vremuri mai bune!

Iar Despina Bădescu pledează pro domo împotriva mutării sediului redacţiei Tabu în Casa Presei:

Vă zic eu, trebuie să mă credeţi pe cuvânt: fiţele nu există decât în mintea muncitorilor care mă scuipă pentru că port cizme vara. Eu nu am fiţe, ci doar dorinţa puternică de a face ce am chef. Eu nu mă supăr pentru că înţeleg că viziunea lor estetică este limitată din cauza programului, a condiţiilor grele de lucru şi a lipsei de contact cu designerii tineri. (…)

Dacă i-aş spune domnului Vulpe (membru în Board-ul Realitatea Caţavencu – n.m.) că nu vreau să ne mute redacţia la Casa Presei pentru că eu urăsc urâţenia, m-ar acuza că sunt fiţoasă. Dar eu ştiu sigur că nu sunt, ci că îmi plac cu toată sinceritatea şi încântarea mai mult îngeraşii faţadelor din centru decât mirosul de cantină şi de ziarist sărac din Casa Presei. Nu sunt fiţe, domnule Vulpe, e sufletul meu, tot ăla care poartă cizme vara!

În fine, nu vă imaginaţi că tot Almanahul este o apologie a fiţelor. Sunt, slavă Domnului, şi destui mâncători de lăcuste care le arată cu degetul. Dacă vreţi să audiatur et altera pars, cumpăraţi Almanahul de la chioşc.

Evident, expresiile în limbi străine de mai înainte sunt tot nişte fiţe… Nu m-am putut abţine…

Tags: alamanah, catavencu, dan c mihailescu, dragos musat, fitze, madalina tache, matei schwartz, mihaela radulescu