N-am mai scris de multă vreme despre somnul polifazic. A fost, recunosc, o superstiţie. Experimentul a continuat, dar succesele au alternat cu eşecurile până la punctul la care nu mai ştiam dacă mai merită să perseverez sau să admit că iluzia adaptării finale e doar o Fata Morgana. Mi s-a părut că scrisul deformează realitatea, fie prin pesimism, fie prin optimism, şi că am nevoie să fiu o vreme singur cu lupta asta ca să mă pot concentra asupra ei.

Am trăit momente când am simţit că organismul se revoltă şi preia conducerea fără drept de apel: am dormit neîntors timp de câteva ore cu un bec de halogen aprins şi trei ceasuri cărora le suna alarma la intervale diferite. În altă seară, m-am trezit şi am dezactivat toate alarmele, dar nu am nicio amintire despre această plimbare (ceasurile sunt aşezate în diverse locuri prin casă). Doar lumina aprinsă (când mă culcasem, era stinsă) m-a convins că făcusem cu adevărat lucrul ăsta.

La sfârşitul primelor trei săptămâni eram aproape convins că nu sunt făcut pentru programul ăsta de somn. Am continuat mai mult din obişnuinţă. Sau poate din ruşinea de a mă recunoaşte înfrânt. Luni noapte a fost greu. Vorbeam cu Emi la telefon, mergând cu ochii cârpiţi de somn spre nonstopul de pe Maria Rosetti, temându-mă să nu mă lovesc de un stâlp, şi-i spuneam că nu ştiu cât mai pot s-o duc tot aşa.

Apoi, de marţi lucrurile au început să se petreacă mai uşor. Problema cea mai mare – primele ore după trezitul la 330 – s-a atenuat. Mă trezesc mai uşor şi organismul nu mai încearcă să mă păcălească adormind la loc. Chiar dacă mai stau în pat câteva minute, alarmele mă trezesc şi îmi dau seama ce e cu mine. Starea de somnolenţă din timpul nopţii s-a redus şi ea. Cam într-o oră, o oră şi jumătate sunt cât se poate de fresh. Astăzi nici măcar n-a mai fost nevoie de duşul suedez ca să mă trezesc la realitate.

Încerc să-mi programez activităţi mecanice pentru primele două ore. Merg la supermarket, asamblez, curăţ, fac ordine, fac salate. În curând voi începe un program de jogging matinal. Mihai Sturzu mi-a spus că la Marriot piscina se deschide la 6 dimineaţa. Trebuie încercată şi povestea asta.

Dar cel mai mare succes l-am repurtat ieri dimineaţă, când m-am trezit din somnul de la ora 8 cu 5 minute înainte să sune ceasul. Visasem ceva foarte “viu” şi mă simţeam foarte odihnit. Mi s-a părut că adaptarea la programul polifazic începuse, în sfârşit, să-şi facă efectele.

Am fost euforic toată ziua, apoi seara organismul şi-a luat revanşa. Am dormit o oră şi jumătate în plus cu două alarme sunând în neştire. Am încurcat trei oameni care m-au aşteptat câte o oră fiecare, m-am înfuriat groaznic pe lipsa mea de precauţie înainte de culcare, n-am mai ajuns la sport, seara a fost un dezastru.

La vreo jumătate de oră după ce m-am trezit, am primit o veste excelentă: ok-ul final de la un sponsor pe un proiect la care ţin foarte mult. Apoi, vorbind cu nişte colegi, mi-am dat seama că, în bugetul proiectului care tocmai fusese aprobat, cineva sub-evaluase producerea unui spot cu un script genial, care acum va fi nenorocit de un buget liliputan.

Toată seara am fost temător că mai urmează ceva. Dacă “alle gutten Dinge sind drei”, mă aşteptam ca şi ghinioanele să urmeze aceeaşi regulă. Nu s-a mai întâmplat nimic, dar m-am simţit toată seara ca cineva pocnit în figură când se aştepta mai puţin.

Azi dimineaţă m-am trezit destul de uşor şi mi-am dat seama că, aşa cum victoriile din primele zile n-au câştigat războiul, nici eşecurile tot mai sporadice din ultima vreme nu-l vor pierde. Cele aproape patru săptămâni de repetări ale programului polifazic îşi spun cuvântul: încet, încet, organismul se adaptează şi, chiar dacă mă aştept la cel puţin încă o lună de efort, mi-e limpede că greul a trecut deja. Ca şi atunci când m-am lăsat de fumat, tocmai asta are să mă motiveze să continuu. Dacă m-aş opri acum, ar trebui să trec încă o dată prin ordaliile începutului şi nu vreau să aflu dacă aş mai fi în stare.

Venceremos!

Tags: polifazic, somn polifazic