Într-o duminică însorită de vară, acum doi ani, îi făceam Amaliei un tur al periferiei când am dat peste o nuntă care se întindea din bătătura unei case până aproape de axul străzii. Nuntaşii chefuiau la mesele întinse inclusiv pe trotuar ori jucau pe manelele care răsunau dintr-o pereche de difuzoare. Se vedea bine că era o nuntă făcută din toată sărăcia, dar felul în care clocotea viaţa în acest fragment de bucurie organizată ad-hoc o făcea mai spectaculoasă decât o căsătorie la palat.
I-am arătat apoi Amaliei şi alte secvenţe cinematografice din această curte cu miracole a Capitalei, până când mi-a spus:
«Doamne, Dragoş, eu am mers până-n Bolivia ca să văd lumea asta şi uite că stau de atâţia ani în Bucureşti şi nu credeam că găsesc aceeaşi lume şi aici.»
Eu n-am mers până-n Bolivia, dar am locuit cinci ani de zile pe linia de demarcaţie dintre cartierele Rahova şi Ferentari. Prima “favela” n-am văzut-o în America Latină, ci în ziua în care am îndrăznit să mă aventurez dincolo de piața agro-alimentară unde întoarce 117-le.
:: citește continuarea pe Bucharest by hand şi încearcă să localizezi pe hartă zona despre care vorbesc