Cred că fiecare om trebuie să-şi întemeieze deciziile, mai ales cele politice, pornind de la principii, dar, tocmai de aceea, discuţia pe principii e rareori productivă pentru că principiile sunt, de cele mai multe ori, nenegociabile.
Mi se pare mult mai util şi mai interesant să încerci să vezi în ce fel reuşeşte o măsură politică sau administrativă, luată în numele unui principiu, să pună tocmai acel principiu în practică.
Aşa că nu despre principii vreau să vorbesc în această însemnare, ci despre efectele pe care trei decizii politice despre care s-a discutat în ultima vreme le produc în societate:
Dacă aveţi ceva de dăruit acestor copii, luni pleacă cineva la Bistriţa şi le puteţi trimite. Haine, cărţi, jucării – toate sunt binevenite. Scrieţi-mi (dragos at maimultverde punct ro).
Puţină lume mai ştie azi că Horia Patapievici a fost arestat pe 21 decembrie şi că a trecut timp de 26 de ore prin infernul de la Inspectoratul General de Miliţie şi de la Fortul Jilava. Povestea crâncenă a acelei nopţi a publicat-o prima dată în Revista Memoria, apoi în volumul Politice, iar de curând a reluat-o sub forma unui audiobook.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut deja cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului.
Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi, – şi cei care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, de pildă, nu au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau în altul.
“Ai luat cina. Şi, oricât de bine ar sta ascuns abatorul în depărtarea graţioasă a milelor, o complicitate există.” – Ralph Emerson
Fă-ţi o cană mare de cafea sau de ceai şi acordă-ţi un răgaz să vezi documentarul ăsta. Crede-mă, după ce treci de introducere, nu-ţi mai poţi lua ochii de la ecran. Nu imaginile sunt cele mai şocante, ci deconstrucţia metodică, fără drept de apel, a ipocriziei şi cinismului cu care transformăm zi de zi milioane de fiinţe simţitoare în lucruri care pot fi dispreţuite, terorizate, torturate şi căsăpite.
Impecabil editorialul semnat de Doru Buşcu în Cotidianul de miercuri. Pentru cei care nu ştiu, Traian Răzvan Ungureanu, suporterul entuziast al tizului său de la Cotroceni, ameninţase, imediat după alegeri, că se aruncă de pe bloc dacă PD-L încheie o alianţă cu PSD.
Între timp, alianţa s-a încheiat, Traian Ungureanu, consecvent, a dat vina pe PNL, iar nişte băieţi cu umor au făcut un joc online în care promisul suicid are loc virtual.
