Am fost educat într-o cultură prevenitoare în care “nu” era o formă de alint, recitată de trei ori înainte de a accepta ceva ce nu se cădea să refuzi. În copilărie, “nu” nu însemna niciodată chiar “nu”. Iar “nu, mulţumesc” nu însemna chiar nimic.
Când cineva spunea “nu”, preopinentul era dator să mai încerce de cel puţin două ori. Apoi, dacă cel rugat nu ceda, se chema că era prost crescut. Pentru că refuzul nu putea avea o formă definitivă. Nu exista un cuvânt care să însemne cu adevărat “nu”. Singura scăpare în faţa propunerilor din cale-afară de nepotrivite era temporizatorul “nu acum”, urmat obligatoriu de împăciuitorul “poate mai târziu”. Toată prosteala asta făcea parte din politeţe, adică din setul de reguli despre care se presupunea că ar trebui să-i ajute pe oameni să se înţeleagă mai bine unii cu alţii, chiar dacă nu reuşeau întotdeauna să se înţeleagă foarte bine unii pe alţii.
