E 3 dimineaţa şi în camera de gardă a Spitalului Floreasca e o agitaţie infernală. Concentraţi asupra cazurilor fiecăruia (între ei, o victimă a unei agresiuni cu o plagă împuşcată în cap, o alcoolică suicidară, un heroinoman în sevraj, o hipertensivă şi un pacient cu sepsis), doctorii şi asistenţii aleargă de la o brancardă la alta, consultă, tratează, calmează, administrează, montează, recoltează, investighează şi, mai ales, salvează.

În toată hărmălaia, unei urechi străine e posibil să-i fi scăpat comenzile rapide şi sacadate care se aud dinspre prima brancardă, rezervat întotdeauna cazurilor cele mai grave:

E în stop. Masaj! Tu! Ventilează-l! Sondă IOT! Ia-mi 10 de adrenalină! Să-mi dea cineva două seringi de 10!

Dar urechile tuturor celor din camera de gardă prind imediat din zbor cuvântul “stop” şi le simţi atenţia încordându-se, adulmecând în aer prezenţa intrusului, cel mai temut intrus care poate fi întâlnit în jungla urgenţelor.

Cu câteva ore înainte, împingeam împreună cu doctoriţa Mihai o brancardă. Structura metalică prinsese ceva viteză şi ameninţa să lovească peretele. “Stop! Stop! Stop!”, i-am atras eu atenţia, în vreme ce încercam să deviez brancarda pentru a evita impactul. “Aici în Urgenţă să nu mai spui «Stop!»”, mi-a zâmbit doamna doctor, “aici «Stop!» înseamnă cu totul altceva…”.

Zâmbetul îmi spune să mă relaxez, n-am greşit cu nimic, dar privirea serioasă îmi transmite că tocmai am aflat un lucru important, cu care nu e de glumit. În uniforma roşie de medic SMURD, cu părul negru prins în coadă şi centura militară încinsă strâns în jurul taliei, pare un luptător de guerilă angajat într-o luptă cu un duşman nemilos, gata oricând să ţâşnească din necunoscut. Între zâmbetul cald şi privirea hotărâtă sunt tot atâtea stări şi nuanţe prin care cei care lucrează în Urgenţe trec de nenumărate ori în timpul unei zile.