Privesc o fotografie cu ea de la sfârşitul clasei a opta şi îmi vin în mintele vorbele profesorului Kepesh din “Elegy”. Avea un fel de “austeritate elegantă”, era ceva în legătură cu ea care “impunea o anumită formalitate”. Un om bun şi fumos, o rară armonie clasică.

Pot să număr pe degete profesorii care au însemnat ceva în viaţa mea. Primul nume care-mi vine în minte este întotdeauna al doamnei Florica Banu. Întâi mi-a plăcut de ea. Nu putea să nu-ţi placă de ea. Era aşa de frumoasă… Apoi m-am temut de ea. Nu era vreun zbir, dar eram mereu luat prin surprindere: nu-ţi venea să crezi că în apariţia ei fragilă există resurse pentru severitate. Mi-a câştigat definitiv respectul atunci când am înţeles sursa acestui aparent paradox: doamna Banu funcţiona în termenii unei corectitudini absolute. Nu făcea favoruri, deşi avea, ca orice om, elevi preferaţi. Nu trecea din oficiu ‘olimpicii’ şi nu se purta urât cu ‘elevii slabi’. Avea pentru fiecare nota şi observaţia cuvenită.

De la corectitudinea asta ni s-a tras o păţanie care ne-a legat şi mai tare. În clasa a şasea i-a dat un 9 unui elev care avea “10 pe linie”. Părinţii lui au reclamat-o la minister. Ministerul a trimis o inspecţie care n-a avut cum să schimbe nota colegului nostru. Doamna Banu, în schimb, a rămas cu un gust amar şi a decis să lase clasa. Atunci ne-am dat seama cât de mult o îndrăgisem pe profesoara noastră cu voce severă, păr auriu şi zâmbet larg, care ne cuprindea pe toţi, de la prima la ultima bancă.