O văzusem abia de două ori în viaţă. Eram din lumi diferite, din oraşe diferite, din vieţi neasemănătoare. I-am scris într-o doară după prima întâlnire. Nu mi-a răspuns, dar, când ne-am revăzut, m-a întrebat: “De ce nu-mi mai scrii?”. Aşa a început. În lunile care au urmat, întâmplările din viaţa mea au căpătat o căptuşeală literară – îi povesteam ei toate nimicurile, toate păţaniile de la birou, tot ce făceam când nu mă gândeam la ea. Când nu aveam ce să-i povestesc, scoteam de la naftalină un vis sau o amintire din copilărie. Ea îmi trimitea stări, crâmpeie, fantasme, muzică.
Mailurile astea au construit o punte deasupra prăpastiei dintre noi, care se măsura în ani neobişnuit de mulţi şi în distanţe mult prea greu de parcurs. La început nu părea să ne unească altceva decât o pasiune comună, descoperită întâmplător, pentru romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi. Apoi am călătorit pe puntea asta, fiecare în viaţa celuilalt, şi am descoperit cât de asemănători eram în ciuda tuturor lucrurilor care păreau să ne despartă. Dacă e adevărat că iubim mereu în celălalt felul în care el ne reflectă şi ne lasă să ne privim, atunci mesajele noastre erau sclipirile electronice ale acestor reflecţii îndrăgostite.
