Mai multe şcoli de psihologie ne învaţă că suntem produsul interacţiunilor cu părinţii noştri sau cu cei care au avut grijă de noi în copilărie.
Gânditorii radicali ai acestui curent merg până la a spune că, atunci când ne naştem, suntem, mai mult sau mai puţin, o tabula rasa pe care mama şi tata, bunicul şi bunica, unchiul ori sora mai mare ne scrijelesc destinul şi personalitatea.
Fraza
“oamenii se nasc prinţi şi prinţese, până când părinţii lor îi transformă în broscuţe”
s-a vehiculat atât de mult, încât aproape nu se mai ştie dacă a spus-o Erik Erikson, vreunul dintre fondatorii programării neuro-lingvistice, un analist tranzacţional sau Emil Cioran*.
Philip Larkin a exprimat, totuşi, aceste gânduri mai plastic decât a făcut-o orice clinician într-un poem pe care mulţi psihoterapeuţi îl ştiu pe de rost:
They fuck you up, your Mum and Dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.
Poemul a redevenit celebru în Marea Britanie în aprilie anul trecut, când un judecător l-a citat în motivaţia sentinţei într-un proces de custodie a unui minor. “Vulgaritatea Sa”, cum l-a numit tabloidul The Sun pe magistrat, a fost de părere că primele patru versuri sunt un avertisment pertinent pentru orice părinte în relaţia cu copilul său.
