Vacanţă pentru minte şi suflet

M-am întors dintr-un concediu cultural pe care mi-l promit de ceva vreme, dar pe care abia anul acesta mi l-am oferit. Merg de ani de zile la TIFF, dar n-am stat niciodată mai mult de trei zile, timp în care nu apucam să văd tot ce mi-aş fi dorit. La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu nu mai fusesem de 6 ani. Acum am decis să-mi ofer un răgaz mai consistent: sâmbăta trecută am plecat la Sibiu la FITS, iar marţi m-am mutat la Cluj la TIFF, unde am stat până azi dimineaţă.

Am văzut şase spectacole de teatru şi vreo două duzini de filme, foarte multe bune, câteva excepţionale. Am bifat cu această ocazie şi o altă premieră: la ambele evenimente m-am acreditat ca blogger, spre deliciul celor care citeau ce scria pe badge-urile mele:

BADGES_

A fost de departe una dintre cele mai energizante vacanţe pe care le-am trăit. M-am întors cu sufletul plin de imagini frumoase şi cu amintirea unor emoţii pe care n-o să le uit prea curând. Şi, evident, mi-am promis să reiau experienţa completă şi la anul.

Despre Sibiu v-am povestit deja pe blog, la TIFF însă m-am restrâns la Twitter. Motivul: când eram la Cluj, m-a sunat Roxana Voloşeniuc şi m-a rugat să povestesc câte ceva despre ediţia de anul acesta pentru Elle. Aşa că veţi putea citi cum s-a văzut TIFF-ul din perspectiva mea în ediţia de iulie. Până atunci, nu rataţi ultimele spectacole de teatru de dinaintea închiderii stagiunii şi nici retrospectiva TIFF, în curând la Bucureşti.

Ziua lui Vlăduţ şi Ziua Mediului

vladutzAcum doi ani, de Ziua Mediului, am ratat TIFF-ul şi naşterea lui Vlăduţ, nepotul meu, pentru că încheiam la Galaţi proiectul Verde 003. Anul trecut am venit la TIFF de Ziua Mediului la premiera pe care am organizat-o documentarului “Home” şi am ratat ziua lui Vlăduţ. Anul ăsta am fost cel mai egoist: sunt la TIFF, departe şi de manifestările ecologiste şi de a doua aniversare a lui Vlăduţ.

Ca să-mi mai spăl conştiinţa, vă semnalez evenimentul organizat de colegii de la “Salvaţi Delta”, care şi-au lansat raportul de activitate şi au acordat deja tradiţionalele premii Green Awards. Vă las să citiţi la ei pe site cine ce a primit, vreau să-i citez doar pe următorii:

europarlamentarii Cristian Preda, Sebastian Bodu, Elena Băsescu, Theodor Stolojan, Traian Ungureanu, Adina Vălean, Ioan Mircea Pascu – premiul „Banii n-au miros” pentru votul împotriva rezoluţiei Parlamentului European referitoare la interzicerea utilizării tehnologiilor de minerit pe bază de cianură.

Eu promit să celebrez Ziua Mediului, aşa cum o fac de ceva vreme, în toate celelalte zile ale anului.

La mulţi ani, Vlăduţ! Să creşti mare şi sănătos!

Semnele timpului lui Eugenio Barba

skeletonDupă încă două spectacole văzute ieri, mă temeam că am să plec de la Sibiu fără să fi văzut un spectacol rupător. Noroc că am avut inspiraţia să plec de la “Berlin Alexanderplatz” (Dragoş Galgoţiu) ca să ajung la spectacolul lui Eugenio Barba.

La ora 23, hala Simerom e plină de oameni. O mulţime aproape la fel de mare ca cea dinăuntru aşteaptă afară. Suntem rugaţi să ne ştergem pe picioare, ca să nu murdărim linoleumul care trasează alei pe podeaua de beton. Gestul are ceva ritualic, iar cei care intră în hala industrială se mişcă încet şi vorbesc în şoaptă.

La atmosfera de biserică contribuie şi cele două mese lungi, de 25 de locuri, aşezate de-a lungul dreptunghiului central care va servi drept scenă. Pe mese ne aşteaptă 25 de lumânări aprinse, 25 de pahare, 25 de bucăţi de pâine proaspătă, nişte farfurii cu măsline şi câteva sticle de vin roşu demidulce (moartea pasiunii, dacă mă-ntrebaţi pe mine). Trei rânduri de scaune, aşezate în amfiteatru în spatele fiecărei mese, completează “sala”.

Primesc un pliant în limba engleză cu textul spectacolului şi aflu că se numeşte “Inside the Whale’s Skeleton” (românii traduseseră, cam departe de sensul original, “Închisoarea oaselor”). Mă întreb dacă spectacolul va broda pe motivul lui Iona şi mă gândesc că cele 50 de lumânări pâlpâind în semi-întuneric de-o parte şi de alta a scenei pot fi citite şi ca figurând carcasa unui mare animal marin.

D-l Barba însuşi ne invită să ne aşezăm şi coordonează toată vânzoleala cu senină autoritate. După ce mă lămuresc că scaunele de la masă nu sunt pentru actori, îndrăznesc să ocup şi eu unul. Spectacolul începe.

Continue reading…

Puricul din vis

Dan_PuricLa polul opus faţă de “Warum warum” mi s-a părut spectacolul lui Dan Puric, “Vis”, pe care l-am văzut în aceeaşi seară. A fost util exerciţiul de a trece dintr-o extremă în alta: de la studioul mic şi intim al teatrului Radu Stanca la sala mare (şi umplută până la refuz) a Casei de Cultură a Sindicatelor, de la un spectacol nişat la unul popular, de la teatru de idei la pantomimă.

Dan Puric nu mai e de mult un simplu actor. El este un rock star. Iar spectatorii nu sunt pur şi simplu spectatori. Cei mai mulţi sunt fani. Aşa că relaţia artist-public poate deveni agasantă pentru un outsider ca mine. S-a aplaudat prelung (minute!) după fiecare scenetă, până la punctul la care, plictisit, am vrut să mă ridic şi să plec. Maestrul Puric a glumit cu publicul, s-a jucat cu el, s-a făcut că-l trimite acasă, apoi i-a mai cedat o scenă, două, trei, patru, cinci, şase… Nu e prima dată când îl văd jucându-se astfel, bălăcindu-şi amorul propriu în amorul publicului. Şi în alte dăţi şi acum, în faţa unei legături atât de romantice, recunosc că m-am simţit puţin în plus.

Ţinusem să văd spectacolul pentru că eram curios să văd dacă Royal Fashion, pe care l-am văzut săptămâna trecută, a fost o eroare, sau doar începutul sfârşitului. N-am văzut niciodată ceva mai plictisitor semnat de Dan Puric. Am plecat din sală trist şi, într-un fel, înciudat. Narcisismul acestui bufon de geniu pare să-l fi aruncat în cel mai convenţional manierism: Royal Fashion mi s-a părut pur şi simplu un colaj din toate producţiile sale de până acum, şi, în plus, un colaj de mâna a doua.

Vis mi s-a părut neconcludent. Are, totuşi, câteva (puţine) elemente originale, dar formula spectacolului este aceeaşi. Mai multe poante şi chiar scene întregi sunt reciclate din spectacole mai vechi. Singurul lucru nou în aceste două spectacole sunt implicaţiile filosofice. Pentru că n-aş vrea să credeţi că doar Peter Brook e-n stare de aşa ceva. Nu, are şi maestrul Puric câteva idei, puţine, dar fixe, pe care le repetă cu obstinaţie la televizor, la conferinţe, în cărţile domniei sale şi, mai nou, în spectacole: înainte era bine, acum e rău şi, desigur, nimic fără Dumnezeu. Dacă va continua astfel, spectacolele sale îşi vor pierde complet umorul şi vor deveni, probabil, nişte predici. Care se vor bucura, sunt convins, de acelaşi succes de public.

Privindu-l, admirându-i în continuare charisma şi măiestria în stăpânirea propriului corp, mi-am adus aminte de o anecdotă din “Warum warum”: în culisele unui teatru, pe o un afiş putea fi citit următorul îndemn: Vorbitul strict interzis. E un slogan care maestrului Puric i se potriveşte de minune.

De ce? De ce?

warum warum“Warum warum” este ultimul spectacol al lui Peter Brook, motiv pentru care aşteptările la FITS au fost foarte mari. Am văzut un teatru de idei foarte sofisticat, pe alocuri amuzant, dar care m-a emoţionat prea puţin. Un spectacol de nişă, pentru un public profesionist, bântuit frecvent de dileme metateatrale şi curiozităţi metafizice. Adică exact publicul unui festival de teatru. Pe mine, însă, pirueta filosofică pe care Brook o face în jurul teatrului m-a lăsat flămând, culmea, după mai mult teatru.

Poate şi pentru că aveam ca referinţă “Mă tot duc”, spectacolul Oanei Pellea şi al lui Mihai Gruia, cu o problematică (în prima lui parte) foarte apropiată de “Warum warum”, dar care se structurează în cele din urmă într-o poveste foarte puternică şi cu foarte multă emoţie.

Reţin, totuşi, că Peter Brook nu a gândit un spectacol propriu-zis, ci “a theatre research” (“un studio teatral”, au tradus organizatorii), aşa că poate aşteptările mele au fost nedrept de mari.

Aş mai vedea, în schimb, oricând un spectacol cu Miriam Goldschmidt, actriţa principală, pentru că, deşi nu cred că am văzut tot ce poate să dea pe scenă, mi-a lăsat impresia unei artiste cu o mare capacitate de expresie.

Revelaţia spectacolului a fost, însă, Francesco Agnello, muzicianul care cântă la hang, un instrument care a fost inventat la începutul anilor 2000. E reconfortant să afli că încă se mai inventează instrumente muzicale…

Dezbatere la Iaşi

publication3fin-515x728Mâine (vineri) de la ora 14, în sala B1  a corpului B al Universităţii “Al. Ioan Cuza” din Iaşi, particip la o dezbatere organizată în cadrul Masteratului de Managementul Mediului şi al Resurselor Naturale.

Tema este “Contribuţia învăţământului economic superior la armonizarea obiectivelor economice şi de mediu”. Nu merg în calitate de specialist, ci ca să ascult ce au de spus specialiştii. Dacă sunteţi prin Iaşi, vă aştept să stăm de vorbă.

Replacing Lenin

replacingMi se pare dezolant faptul că într-o piaţă importantă a Bucureştiului avem un soclu impozant pe care de 20 de ani nu ne duce mintea să facem nimic interesant. Situaţia e, însă, pe cale să se schimbe, mulţumită lucrării de artă contemporană “Replacing Lenin” (autor: Andrei Ciubotaru), parte a iniţiativei “Proiect 1990” (curator: Ioana Ciocan).

Pe scurt, diseară, de la 21.30, Romanian Piano Trio va concerta pe soclul lui Lenin din Piaţa Presei Libere. E vorba de violonistul Alexandru Tomescu (care cântă pe vioara Stradivarius Elder-Voicu), violoncelistul Răzvan Suma şi de pianistul Horia Mihail. M-aş bucura să se adune cât mai multă lume. Asta ar arăta că iniţiativele de acest fel au un public al lor şi că merită să se înmulţească.

Mi-aduc aminte că, prin anii ’90, Irina Nicolau propunea să fie pusă la loc statuia lui Lenin pe soclu şi, în fiecare lună, să fie pictată în alt fel, într-un fel de competiţie între şcoli şi licee. La vremea aceea propunerea părea cel mult un banc bun. Astăzi ar fi un proiect de artă contemporană cât se poate de serios, nu mai vorbesc de impactul turistic pe care l-ar avea. Poate aude cineva de la Primărie…