Citesc în Dilema Veche la 3,14 despre o pisică din Marea Britanie care a ajuns subiect pentru mass-media prin obiceiul ei de a se plimba în fiecare zi cu autobuzul: “La 10:55, fără excepţie, pisoiul Casper aşteaptă cuminte în staţia de autobuz, spre Plymouth, se urcă, se aşază la locul preferat, savurează călătoria de câteva ore, după care se întoarce cuminte acasă”.
Ştirea mi-a lăţit un zâmbet pe faţă pentru că mi-a adus aminte de pasajul meu preferat din Maestrul şi Margareta.
De altfel, Casper nici nu e o traducere aşa de proastă pentru Behemoth:
Pierzându-l pe unul dintre fugari, Ivan îşi concentră toată atenţia asupra motanului şi văzu cum strania felină ateriză pe scara tramvaiului “A”, ce tocmai oprise în staţie, îmbrânci insolent o femeie, care, dată jos, ţipă ca din gură de şarpe, se cramponă de bară şi chiar încercă să-i strecoare încasatoarei, prin geamul deschis din pricina zăpuşelii, o monedă de zece copeici pentru bilet.
Comportamentul motanului îl ului într-atât pe Ivan, încât îl făcu să rămână ţintuit lângă băcănia din colţ, unde, însă, fu iarăşi uimit, încă şi mai abitir, văzând purtarea încasatoarei. De cum dădu ochii cu cotoiul agăţat de tramvai, aceasta strigă, tremurând toată de mânie:
– Fără motani în tramvai! Motanii n-au voie! Intrarea oprită! Zât! Dă-te jos, că, de nu, chem miliţia!
Nici încasatoarea, nici călătorii nu păreau afectaţi de lucrul cel mai stupefiant: că un motan urcă în tramvai mai treacă-meargă, dar să vrea şi bilet?
Motanul se dovedi a fi un animal nu numai solvabil, ci şi disciplinat. La prima somaţie a încasatoarei, se dădu bătut, coborî de pe scară şi rămase în staţie, netezindu-şi mustăţile cu moneda refuzată. Dar de îndată ce încasatoarea trase cordonul soneriei şi tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ care e alungat din tramvai, dar are de mers cu tramvaiul. Aşteptând să defileze pe dinaintea lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, se agăţă cu ghearele de un cuplung de cauciuc ce ieşea din peretele acestuia şi se dădu dus, economisind şi o grivnă.
http://www.adrianciubotaru.ro/viata-de-caine-calator/ e super interesanta povestea si e din bucuresti, adica din romania 😛
Pe motanul Siegfried din Zilele Regelui-Filip Florian îl cunoşti? E cam simpatic..poate ţi-ar plăcea..
o sti cat e ceasul?!
Probabil că de aceea la noi în ţară s-au desfiinţat posturile de “încasatoare”… Sindicatul Motanilor Plimbăreţi a făcut o plândere (sau o “miaunire”) şi le-a venit de hac. Eu cred că şi pe la noi sunt motani dornici de astfel de plimbări, dar cum transportul în comun este aşa cum este, şi-au închiriat firmă de taxi!
Greu de crezut, dar probabil nu si imposibil 🙂