Damian Drăghici, câştigător al unui premiu Grammy, a discutat cu George Rădulescu de la Adevărul despre ce înseamnă să te naşti ţigan, despre cum poţi face visurile să devină realitate, despre discriminare şi despre nevoia de a investi în propria educaţie, indiferent dacă eşti politician român sau lăutar rom. Un interviu pe care mi-a făcut plăcere să-l citesc.

Discriminarea cred că începea în casă, auzind 24 de ore din 24 că „noi suntem ţigani, iar ăia sunt gagii”. Când ajungi afară eşti deja discriminat prin ceea ce a făcut familia. Eşti deja într-un cerc vicios şi ai nişte lucruri care îţi sunt clare, nişte prejudecăţi. Şi când te duci să inviţi o fată la dans te gândeşti că eşti ţigan şi că ea nu va vrea să stea cu tine. Când eram la şcoală am stat în bancă cu o fată. Primul lucru care îmi venea în minte, la 8-9 ani, era: „Eu sunt ţigan”. Noi suntem ceea ce părinţii noştri au dat creierului nostru atunci când eram mici.

(…) Credeţi că până nu se va întâmpla ceva la nivel mondial, se va schimba felul în care părinţii noştri ne cresc? Deseori suntem distruşi din cauza părinţilor. Pentru că fiecare lucru care ne pune jos respectul de sine e din cauza părinţilor şi a celor din familie care, cândva, ne-au spus: „Ce tâmpit eşti, nu o să faci niciodată nimic în viaţă! Ia uite, ai nasul mare!”.

Toate astea ne-au făcut pe noi, astăzi, să citim mii de cărţi ca să ne schimbăm. Nu avem respect faţă de sine. Dacă unui copil de mic îi spui: „Eşti cel mai bun, eşti deştept, inteligent!”, devine un om luminos pentru că a crescut pe o bază foarte puternică. Am băieţi în trupă cărora le spun să se ducă să-şi facă actele şi ei îmi spun că nu ştiu să facă asta pentru că „sunt treburi de gagii”, adică de români. Şi sunt băieţi cu liceul, care ştiu să scrie! Eu ştiu că ei pot, dar îi opreşte altceva, la nivel psihic.

Şi Mircea Cărtărescu a publicat săptămâna asta în EvZ un editorial pertinent despre etnia romă:

Ţiganii din România sunt fiinţe umane şi cetăţeni români ca fiecare dintre noi. E uimitor că trebuie reamintite din când în când asemenea lucruri. Putem discuta avantajele şi dezavantajele democraţiei sau ale declaraţiei universale a drepturilor omului. Dar dacă am căzut de acord cu principiile lor, nu mai putem să le negăm ţiganilor umanitatea şi deplina cetăţenie. Nu-i mai putem descrie la nesfârşit ca pe o etnie de psihopaţi şi criminali, un grup apatrid, primitiv şi nenorocit, aşa cum foarte mulţi români îi consideră azi.

De fapt, statul român este multietnic şi fiecare cetăţean al său e la fel de cetăţean ca oricare altul. În orice condiţii, statul are datoria să-şi protejeze cetăţenii, înăuntrul şi în afara graniţelor sale. Tot statul trebuie să aplice şi legea în fiecare caz individual în parte.

Textul lui Cărtărescu mi se pare comparabil, atât ca mesaj, cât şi ca singularitate, cu editorialul publicat în martie de Umberto Eco în La Repubblica, Blestemaţii de români.