Anton Pann povesteste ca Nastratin Hogea isi batea copilul inainte sa-l trimita cu ulciorul dupa apa in speranta ca baiatul se va intoarce cu ulciorul intreg.

Chestionat asupra ciudateniei de catre o vecina, Hogele raspunde ca bataia n-ar putea lipi ulciorul la loc, daca s-ar intampla ca baiatul sa-l sparga, asa ca i se pare mai instructiv sa-si infricoseze copilul inainte de a duce ulciorul la rau.

Un cititor al zilelor noastre s-ar putea intreba de ce n-a ales Nastratin o metoda mai putin contondenta prin care sa-si asigure ulciorul? De ce n-a recurs, de exemplu, la o polita de asigurare sau, chiar asa, de nu s-a dus Hogele insusi la rau daca ulciorul era atat de pretios? Din pacate, in vremea din care povesteste Anton Pann, se credea ca bataia crunta caleste caracterul, asa ca orice prilej de a-ti maltrata copilul era vazut ca o piatra pusa la temelia educatiei lui.

Ceva din aceasta filosofie a proastei cresteri infesteaza si astazi educatia adultilor. Sigur ca bataia la serviciu si la facultate e o practica anacronica. Dar nu sunt nici o suta de ani de cand Nae Ionescu facea intr-un tribunal apologia violentei ca metoda de educatie. Iar ideea ca supravegherea si pedeapsa fac bine la performanta are inca destui adepti la noi in tara.

Suferinta fizica a fost inlocuita in lumea contemporana cu suferinta consumului interzis (penalizarile financiare) si cu suferinta statutului social (absenta promovarii). Iar metodele de supraveghere a muncii au cunoscut in era electronica o inflorire care l-ar fi facut pe insusi Bernardo Guy sa-si muste buzele de invidie.

O teorie pe care mi-am insusit-o mai demult spune ca exista organizatii orientate spre procese si organizatii orientate spre rezultate. Dar cum organizatiile sunt facute de oameni si sfarsesc prin a face, la randul lor, oameni de soi nou, am ajuns sa cred ca, de fapt, oamenii insisi pot fi impartiti in felul acesta: unii urmaresc cu lupa si cu milimetrul corectitudinea proceselor, altii urmaresc cu asiduitate rezultatele. Primii baltesc, ferindu-se, de teama pedepsei, sa-si asume vreodata riscuri, ceilalti imbratiseaza riscul pentru ca nu vad alta cale de a merge inainte.

La prima vedere, sclavii regulilor si ai procedurilor sunt de gasit in sistemul bugetar, acolo unde infruntarea birocratiei se plateste scump. Stiu putini oameni care reusesc sa se descurce in aceasta jungla, livrand rezultate reale si reusind, in acelasi timp, sa scape basma curata dupa ce, de fapt, pacalesc statul ca sa-i faca un bine cu de-a sila. In timpul asta, ocupatia favorita a celorlalti bugetari e sa-i aduca pe trebnici pe calea cea dreapta, cu vorba buna, cu controlul sau cu delatiunea.

Dar nu-mi fac iluzii. Corporatismul de Dambovita e si el bantuit de racoarea placuta a suflatului in ceafa. Fie ca e functionar sau manager, adeptul acestei metode de aflare in treaba il urmeaza sincer pe Nastratin in naivitatea sa si crede ca ulciorul e cu atat mai in siguranta cu cat angajatul se simte mai urmarit si cu cat e mai constient cu privire la consecintele sumbre pe care o greseala le poate atrage.

Probabil ca mai trebuie sa treaca niste ani de seceta ca sa ne prindem ca atitudinea asta nu umple nici un ulcior, ba din contra, ca ea nu face decat sa dea apa la moara altei perle de stupiditate nationala care ne invata de mici ca „cine nu munceste nu greseste”.

:: text: EvZ
:: foto: Mirelamiada

Pentru mine, spectacolul educatiei in Romania este ca o vizita intr-o casa a groazei in care am fost captiv o buna bucata de vreme: chiar si astazi, cand nu mai sunt decat spectator la educatia altora, ma astept la fiecare pas sa fiu socat, dezgustat sau ingrozit.”

In ciuda unei obisnuinte nationale care identifica scoala cu educatia, textul meu nu trateaza despre ceea ce se intampla cu copiii in scolile publice. Toata tevatura care se face in legatura cu reforma educatiei in Romania si toate parerile definitive pe care un parinte se simte dator sa le aiba in legatura cu asta n-ar trebui sa ne faca sa uitam ca soarta unui copil este, de cele mai multe ori, hotarata de dinainte de prima ora de scoala.

Cata incredere avem in noi, cum stim sa comunicam, daca stim sa spunem ce vrem, ce ne dorim si ce simtim, daca stim sa ne facem treaba – toate lucrurile astea nu se invata in scoala, ci acasa. Si inca la o varsta frageda, la care copilul nu are destula minte ca sa i se explice cum sta treaba cu ele, asa ca e silit sa invete din ce simte si din ce vede.

De felul in care stii sa-i dai incredere unui copil cand i-e frica de apa, de goange, de intuneric sau de alte nazbatii, de felul in care-i atragi atentia sau ii arzi una cand depaseste „masura”, cand joaca lui iti tulbura linistea ta de adult sau convorbirea la celular, de micile detalii, de micile gesturi depinde mare parte din viitorul copilului tau.

Toate cartile despre cum sa te descurci la un interviu pentru o slujba iti vor spune ca importanta nu e instructia academica pe care ai primit-o, ci increderea in tine si felul in care comunici. Sunt lucruri care s-au banalizat si ne-au facut sa uitam sa ne punem niste intrebari esentiale, ca si cum „increderea in sine” si „buna comunicare” ar putea fi cumparate de la magazin. Cum si cine educa, de fapt, lucrurile astea in noi?

Eu cred ca ele se educa in familie si cred ca „cei sapte ani de-acasa”, intr-un cu totul alt fel decat lasa sa se inteleaga folosirea cotidiana a acestei expresii, joaca un rol covarsitor in inzestrarea noastra adecvata pentru un destin sau altul.

De fiecare data cand aud un parinte luandu-si „la revedere” de la copilul lui cu o fraza absolut gratuita – „Sa nu faci prostii!” – ma gandesc la cativa prieteni de-ai mei care si-au inchinat viata prostiilor pe care parintii lor nu mai au acum cum sa-i impiedice sa le faca.

Mi se mai intampla uneori sa vad o mama care-si ameninta copilul de 3 ani ca-l da la casa de copii daca nu vine dupa ea si daca nu face ce vrea ea, de parca ar fi nascut un robot, nu un pui de om. Si atunci ma gandesc ca suntem o natie defecta. Cred ca exista o legatura intre rolul nostru perdant, codas si neserios cu care iesim in lume si fetele crispate cu care iesim pe strada. Cred ca toate isi au originea in copilarie, intr-un vis urat din care nu ne mai trezim si pe care niciun ministru al educatiei nu si-a propus inca sa-l schimbe.

Am cunoscut foarte putini parinti romani care sa fi citit despre psihologia educatiei. Mutilarea psihicului unui copil e o treaba la care ne pricepem instinctiv, e ca si alaptatul, n-avem nevoie de carti.

Pentru cei mai multi dintre copii, cei sapte ani de-acasa sunt ani de rusine, de umilinta, de persiflare, de abandon pasiv, de nebagare in seama, de bataie de joc, de bataie pur si simplu. Cam tot ce are nevoie un copil ca sa reuseasca in viata.

:: text: EvZ
:: Foto: Mirelamiada