Mari romani – recolta de toamna

• in media

Reincepe campania “Mari romani”, cu o serie de confruntari si documentare despre primii 10 clasati. Mai jos comunicatul TVR si aici prima parte a unui dezbaterii initiate de Suplimentul de Cultura.

Foto: Mirelamiada

Vlad Craioveanu, Bogdan Naumovici, Adrian Cioroianu, Ioan T. Morar, Andrei Gheorghe, Mircea Diaconu, Dragos Bucurenci, Dan C. Mihailescu, Sandra Pralong si Stejarel Olaru vor fi ,,avocatii” celor 10 Mari Romani. Din 14 septembrie, o noua serie de dezbateri anunta intrarea in linie drepta a campaniei Mari Romani. TVR 1 lanseaza seria de cinci dezbateri X vs. Y, in care sustinatorii celor 10 personalitati din top 10 vor incerca sa-i convinga pe telespectatori ca merita sa acorde personalitatii sustinute de ei votul pentru cel mai mare roman.

Astfel, in prima dezbatere, cea din 14 septembrie, realizatorul de programe radio Vlad Craioveanu il va sustine pe Stefan cel Mare, iar istoricul Adrian Cioroianu este sustinatorul lui Ion Antonescu.

Cea de-a doua dezbatere va porni de la documentarele realizate despre Alexandru Ioan Cuza (al carui sustinator este jurnalistul Ioan T. Morar) si despre Nadia Comaneci (sustinuta de Bogdan Naumovici).

A treia dezbatere (din 28 septembrie) ii va pune fata in fata, prin intermediul documentarelor si cu ajutorul sustinatorilor, pe Constantin Brancusi si pe Mircea Eliade. Sustinatorii lor vor fi criticul literar Dan C. Mihailescu si jurnalistul Dragos Bucurenci.

In 5 octombrie, istoricul Stejarel Olaru il va sustine pe Richard Wurmbrandt, iar omul de presa Andrei Gheorghe va fi sustinatorul lui Mihai Eminescu.

Cea de-a cincea dezbatere ii va pune fata in fata, tot prin intermediul filmelor documentare si sustinatorilor, pe Carol I si pe Mihai Viteazul. ,,Avocatii” acestora, la editia din 12 octombrie, vor fi Sandra Pralong, Regional Communications Adviser Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite si actorul Mircea Diaconu.

Pentru potentarea confruntarii, fiecare dintre cei doi avocati ai fiecarei serii de dezbateri X vs. Y vor avea de partea lor, mai exact in spatele lor, cate o tabara de sustinatori (galerie). Cei doi sustinatori (avocati) se vor afla fata in fata in studio, avandu-i langa ei liderii de galerie Irina Pacurariu si Radu Naum, gazde ale programului Mari Romani. Florin Iaru, numit si omul grafic, va avea rolul de amfitrion al evenimentului. El le va spune telespectatorilor cum se vor desfasura cele cinci dezbateri, care sunt regulile jocului, cum se voteaza si, daca va fi cazul, va fi si arbitru al celor doua galerii.

In data de 21 octombrie, Televiziunea Romana va difuza show-ul final al proiectului Mari Romani, in care va fi desemnat cel mai valoros roman al tuturor timpurilor.

Supradoza de studii

• alte articole • metrosex

Unchiul meu avea o vorba: “Cartea e buna, da trebuie sa stii cand sa te lasi de ea!”. De o vreme, am inceput sa-i dau dreptate.

Foto: Mirelamiada
Studiile, ca si drogurile, dau toleranta. Aceeasi doza nu mai are acelasi efect dupa o folosire indelungata. De-aia unii ajung sa nu se mai sature. Diferenta intre studii si droguri e ca de studii nu se moare. Baga-ti in vena un gram de marfa pura sau arunca pe git cinspe pastile deodata: ti-ai facut rost instant de o intilnire de gradul III cu Sfintu Petru. Fa in schimb dreptul si A.S.E.-ul, sari la interval cu un master in psihologia maselor, unul in managementul turismului agricol si unul in programare orientata pe obiecte, baga la CV si un doctorat summa cum laudae, invata o jumatate de duzina de limbi straine, dintre care cel putin doua moarte si crede-ma pe cuvint: nimeni n-a murit din asta. Ulcerul se trateaza astazi mai lesne decit blenoragia. Iar ridurile sint doar un disconfort firesc care vine odata cu batrinetea.

Daca-i intrebi, unii nici nu mai stiu pentru ce studiaza. Sint multi care-si inchipuie ca da bine. Dar aparentele insala. Daca te plimbi afectat pe plaja din Vama Veche mototolind in mina o brosurica Galimard si comentind acid castelul noului Mitocan, o sa te trezesti creditat in alb ca absolvent de Litere sau Arhitectura. Daca n-o sa fii in stare sa legi conversatie la crisma de pe plaja decit pentru a cersi o bere fostilor colegi de facultate, prietenii lor se vor intreba legitim din ce vagauna ai iesit. Iar doctoratul tau in problematica dublei etimologii a cuvintului “tircovnic” nu-ti va asigura nici macar un loc la posta celei mai uzate vamaiote.

Am auzit ca o bulgaroaica cu cinci master-uri la activ si un coeficient de inteligenta in valoare de 200 de unitati nu-si gaseste o slujba. Stirea mai spunea ca acelasi IQ l-a mai avut doar Marie Curie, singura femeie care a cistigat doua premii Nobel. Nu stiu cit de credibila e informatia dupa care cineva i-a masurat la inceputul secolului trecut IQ-ul d-nei Curie, dar stiu ce tzeapa a luat savanta poloneza cind n-a fost primita in Academia Franceza, cu Nobel-urile ei cu tot. Si cam stiu si ce tzeapa va continua sa ia bulgaroaica la urmatorul ei interviu pe motiv de supradoza de master-uri.

Licheaua apelata nu se afla in aria de acoperire

• alte articole • cei trei tenori


«Cred ca e furios pentru ca il pacalise pana si pe el», imi zice maica-mea. Vorbim despre scrisoarea vitriolanta pe care Gabriel Liiceanu i-a adresat-o Monei Musca in paginile Cotidianului. Eu cred altceva. Cred ca Gabriel Liiceanu s-a pacalit singur. Si cred ca furia lui e prost directionata.

Aveam 14 ani cand am citit Apelul catre lichele:

«Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri. (…)
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “constiinta”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinati aceste cuvinte. (…)
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine.»

Trecusera deja 6 ani de la Revolutie si textul tot m-a impresionat. A ramas, de-atunci, un mic indreptar moral, un fel de «cele 10 porunci» ale eticii de tranzitie. «Sa nu fi fost securist», «sa nu fi fost colaborator», «sa nu fi fost delator» au devenit semne ale pedigree-ului de bune moravuri.

Aceasta sumara impartire a romanilor in securisti si oameni de treaba venea, in cazul meu, pe un fond propice. Prin educatie, eram deja speriat cum se cuvine in legatura cu pacatul capital al compromisului, si imi imaginam ca o viata exemplara, «departe de orice compromis», este posibila.

Mi se parea de la sine inteles ca, o data ce ti-ai manjit mainile cu cerneala delatiunii, nimeni si nimic nu te mai poate spala in ochii semenilor tai. Si mai firesc mi se parea ca un ins astfel manjit nu are ce sa caute la guvernare.

In deceniul care a trecut de atunci am avut ocazia sa-mi revizuiesc aceste pareri. In primul rand, am vazut destui insi compromisi la un moment sau altul al vietii si care au ajuns sa guverneze sau sa legifereze. Cel mai bun exemplu e Alexandru Paleologu. Un altul e Corneliu Vadim Tudor. Sunt constient ca alaturarea poate ofensa. Dar ea ar trebui sa dea de gandit.

Pentru ca, folosind instrumentul lui Gabriel Liiceanu, nici unul, nici celalalt nu ar fi avut ce sa caute la guvernare. Din perspectiva dihotomiei securisti/oameni-de-treaba, Alexandru Paleologu e totuna cu Corneliu Vadim Tudor si Mona Musca e totuna cu colonelul Merce. Iar eu refuz sa pun semnul egal intre un oportunist si un ticalos.

Nu cred ca alegerile sunt un concurs de morala publica, asa cum crede dl Liiceanu. Guvernarea este mai mult o chestiune de management. Un bun moralist isi va petrece zile in sir peripatetizand despre filosofia drepturilor omului, un bun politician va folosi acelasi timp pentru a promova o lege a libertatii presei. Pentru moralisti, guvernarea in tranzitie a fost o sinecura, iar prezenta lor in corpul legislativ, ca in cazul lui Alexandru Paleologu, a fost mai mult un accent pitoresc. Dar pentru politicienii adevarati, in sensul bun al cuvantului, guvernarea in tranzitie a fost o sansa de a se dovedi pe sine in lupta cu inertia celorlalti.

In cazul Monei Musca, mi s-a parut mereu ca guvernarea a fost un exercitiu corect asumat. Stiu bine la cate proiecte legislative a pus umarul si, cu exceptia episodului ministerial, mi-e greu sa-i reprosez ceva, «ca de la manager la manager».

Argumentul de azi al lui Gabriel Liiceanu nu ma convinge, dar ii inteleg tonul. Ced ca a luat foarte personal «tradarea» Monei Musca, cum a facut mai demult si cu Zoe Dumitrescu Busulenga, careia ii reprosa ditirambii la adresa lui N. Ceausescu.

Ma intreb insa daca Gabriel Liiceanu crede cu adevarat in beneficiile lustratiei. Daca e sincer convins ca exista o relatie intre lustratie si nivelul de democratie, birocratie sau cresterea PIB. Eu cred ca abia acum incepem sa sesizam enormitatea: o fosta colaboratoare a Securitatii a facut mai mult pentru democratia din Romania decat au facut legiuni intregi de fosti dizidenti. Si cred ca Gabriel Liiceanu incepe sa vada si el acest lucru si de aici vin si resentimentul si tonul scrasnit al scrisorii. Nu speranta i-a fost inselata filosofului: el s-a inselat de unul singur. Dosariada i-a sfasiat perdeaua de auto-amagire si e firesc ca asta sa-l sperie.

Eu m-as bucura sa invatam din aceasta patanie ca o buna competenta politica nu vine la pachet cu un certificat de buna purtare, iar astfel de certificate nu garanteaza priceperea in politichie (ar fi trebuit sa stim deja asta de la experimentul PNT la guvernare).

Sigur ca ar fi fost preferabil ca Mona Musca sa-si asume trecutul imediat dupa ’90. Dar nu ma pot opri sa nu ma intreb cine era Mona Musca la acea data? Ar fi fost marturisirea ei primita cu aceeasi intelegere ca cea a lui Alexandru Paleologu? Cunoscandu-i, din publicistica lor, pe iacobinii nostri post-revolutionari, ma tem ca nu. Si ma tem ca mai binele ar fi fost in acest caz dusmanul binelui.

Dosariada abia incepe si mi-a lasat deja un gust foarte amar: suntem atat de trogloditi incat avem nevoie de o institutie de morala publica (CNSAS) care sa elibereze certificate de pacatosi si mantuiti. Suntem atat de orbi incat avem nevoie sa vina cineva destept de la televizor sa ne spuna daca mai conteaza acum ca Mona Musca si-a vazut de treaba 16 ani in vreme ce altii au frecat menta sau au facut averi oneroase. Pentru ca propriile repere morale ne sunt atat de tulburi, ne abtinem sa judecam singuri si ne bucuram, in gloata, la orice executie, fericiti ca altcineva a judecat in locul nostru.

Dar in spatele acestor streanguri populare, ranjesc marii corupti. In spatele dosariadei, se ascund falimentele, escrocheriile, delapidarile. Ei, marii corupti, n-au facut politie politica. Ei, noii imbogatiti, nu s-au manjit. Iar daca pana mai ieri erau macar subiect al oprobiului public, astazi va veni CNSAS-ul si le va da tuturor o diploma de buna purtare.

Nu stiu daca lumea fara lichele, asa cum o visa dl Liiceanu, ar fi fost o lume mai buna. Dar stiu ca, de cand ardem lichelele pe rug, aerul a devenit de nerespirat.

Obscenitati absorbante

• dilema veche

Cuvantul care incepe cu «f». Au trecut 10 ani de cand l-am citit prima data. Imi cumparasem Amorurile unui hospodar (Onze mille verges, pour les connaiseurs), cu o prefata in care Ovidiu S. Crohmalniceanu deplangea starea vocabularului erotic autohton. Intre altele, facea observatia ca limba literara accepta cu greu cuvinte pe care, de altfel, le auzi la tot pasul.


Foto: Mirelamiada
Intr-adevar, in forma scrisa (altfel decat pe pereti), limba romana afiseaza un puritanism de fata mare. Nu doar ca vocabularul spurcat al limbii mele e mai mult sarac decat bogat, dar cuvintele care incep cu «f», cu «p» si cu «c» au fost ostracizate cu totul din lumea literelor. Astfel, cele mai fierbinti scene din romanul romanesc arata ca o partida de sex cu un rabin ultra-ortodox, in care nu mai stii daca partenera geme de placere sau se asfixiaza sub mormanul de cearsafuri.

Desi cartea lui Apollinaire era bine tradusa, s-au strecurat intre cearsafurile Amorurilor cateva cuvinte care, in loc sa elibereze limba, pareau sa ilustreze tocmai lamentatiile lui Crohmalniceanu. Si acolo am dat peste el, peste cuvantul care incepe cu «f», fofoloanca, si partenerul sau de delir lingvistic, stromeleag.

La 14 ani, nu stiam multe lucruri si nu-mi bateam foarte tare capul cu ele. Mi-am inchipuit ca, poate, generatia alor mei sau generatia de dinaintea lor foloseste, in conversatiile intime, ridicolele sinonime. Cred ca am ras cand mi-am imaginat ce efect poate avea asa ceva asupra libido-ului, dar nimic mai mult.

Cu trecerea anilor, am ciulit totusi atent urechile si am deschis bine ochii. Si urechile mi s-au umplut din abundenta cu suculentele cuvinte care incep cu cu «f», cu «p» si cu «c», cu «b», cu «t» si cu «r», cu «s», cu «l» si cu «m», dar niciodata, absolut niciodata n-am auzit pe cineva care sa pronunte «fofoloanca» sau «stromeleag». De fapt, cu «stromeleag» nu m-am mai intalnit aproape deloc. In schimb, «fofoloanca» a facut cariera literara. Il intalnesc peste tot: cel mai des in traduceri, dar uneori si in scrierile unor autori autohtoni semi-dezinhibati. Si cand spun «semi-dezinhibat», n-as vrea sa se inteleaga ca o fac cu vreo urma de simpatie.

In traduceri, pacatul mi se pare capital. Un bun traducator stie foarte bine cat de dur suna un cuvant sau altul in limba originala si firesc este sa traduca intentia scriitorului, folosind un cuvant de o duritate similara. Cand «cunt» sau «Schotze» sau «chatte» sunt traduse prin «fofoloanca», pe mine ma umfla rasul, chiar daca, sa zicem, contextul se doreste melodramatic. Pe undeva, ii banuiesc pe traducatori ca folosesc aceste cuvinte anacronice pe post de obscenitati absorbante: cand scrierea originala e suculenta, traducerea abunda de astfel de tampoane lingvistice.

Ultima oara l-am intalnit pe prietenul meu, cuvantul care incepe cu «f», in traducerea unui autor roman care scrie in limba engleza. Puteam sa jur ca, la origine, mizerabila «fofoloanca» fusese o foarte asumata «cunt». Exasperat, as vrea sa le spun acestor traducatori-tradatori o vorba din Povestea povestilor.

Cand vaduva, care tocmai se pregatea sa achizitioneze o «scarnavie», vorbeste pe ocolite despre obiectul tranzactiei («hai sa-ti cumpar si eu una, spre aducere aminte de anul cand s-au facut pe ogoara de cele de care spui tu…»), taranul o corecteaza: «P…, vrei sa zici, cucoana». La care cucoana are o replica geniala: «D’acelea, manca-le-ai sa le mananci, ca mult le mai porti prin cea gura». Asadar, p… vreti sa ziceti, dragii mei traducatori, nu fofoloanca si nici stromeleag si nici alta gaselnita-moartea-pasiunii, si p… va rog frumos sa scrieti de-acum inainte ca mult ne mai place sa o purtam prin cea gura.

:: text: Dilema Veche, nr 131
:: imagine: Mirelamiada

Verde cine n-are, pierde…

• delta dunarii • ecologie


Cu presedintele la evenimentul de lansare al campaniei “Verde, cine n-are pierde”, organizata de Asociatia “Salvati Delta – AC”. Probabil cel mai mediatizat eveniment ecologist de anul acesta: stiri in prime-time pe 8 televiziuni, talkshow “Stirea zilei” la Antena 1, cap de jurnal la ProTV si acoperit in toata presa scrisa nationala (peste 20 de ziare si reviste).



Foto: Constantin Opris / Salvati Delta – AC

Detalii aici si pe jurnalul de bord al campaniei.

Irina Nicolau: o incredintare de tipul “bessa-bessa”

• irina nicolau • mergi pe mana mea • remember

(fragmente dintr-un interviu inedit de Ciprian Voicila, publicat in Dilema Veche, nr 127)

Irinei Nicolau nu ii placeau referirile la moarte, ceea ce ma determina sa spun, preluindu-i o expresie care a deturnat destine in cercul prietenilor ei, ca pe 3 iulie 2006 se implinesc patru ani de cind Irina a plecat sa manince nori de una singura.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
«Sa-ti povestesc un vis pe care l-am avut odata si care m-a cutremurat foarte tare. Se facea ca sint intr-o camera foarte mare, drept in centrul ei, si ca unul din peretii camerei, de culoare verde, arata ca un televizor in care nu exista imagine. Si ecranul acela era Dumnezeu. Eu stateam in mijlocul camerei si, cu fata spre acel perete, ii povesteam lui Dumnezeu toate esecurile mele. Ii spuneam, Doamne, am incercat si aia si uite n-a iesit, si-am incercat si ailalta si uite n-a iesit… Si dupa ce mi-am insirat eu o parte din esecuri, am auzit o voce tunatoare care spunea: “Pe mine lucrurile acestea nu ma intereseaza!”. Si atunci, in momentul in care m-am trezit, eram foarte speriata. Nu-mi puteam inchipui ca pe Dumnezeu ar putea sa nu-l intereseze toate maruntisurile din care se compune viata mea. Ulterior am realizat ca, intr-adevar, cu El nu am nevoie de o comunicare atit de amanuntita. E o incredintare de tipul bessa-bessa. Stii ce e bessa-bessa? E o incredintare totala, indiscutabila si care evita amanuntele.»

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
«In ultimii ani din comunism nu mai puteam deloc. Pina-ntr-atit incit ma gindeam cum o sa plec in insula bunicului meu, Kefalonia, cum o sa imi iau barbatul, care nu vorbeste greceste, o sa ne facem un cort pe locul pe care il aveam mostenit. Apa admiteam sa obtin de la vecini, dar, altfel, eram decisa sa mor pentru ca nu mai puteam lua viata de la inceput. Aici oricum nu mai puteam trai. Imi imaginam cum vine primarul sa vada ce facem noi acolo si cum ii spuneam: “Cara-te de-aici ca e locul lui bunicu’! Am venit sa mor”.»

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
«Nu stiu cum va fi Raiul. Daca in Rai nu sint foarte multe obiecte, apai chiar ca nu ma intereseaza! Adica sa plutesc numai asa, peste norisori si peste lucruri foarte inconsistente si pozitive? Un loc fara tensiuni? Pentru numele lui Dumnezeu, dar cum poate fi posibil un loc fara tensiuni?! Un loc in care nu are nici un rost sa te opui, sa inventi ceva, sa rastorni totul cu susul in jos?»

Citeste tot interviul si inca ceva tot despre Irina aici si aici.

Vlad Bina: Bucuresti, Paris XIX si Boston XXI

• alte articole

(revista Omagiu, nr. 3)

Vlad Bina este creatorul universurilor digitale din “Matrix”, “Sin City” si “Codul lui da Vinci”. A absolvit Arhitectura la Bucuresti si a plecat, ca bursier Fulbright, pentru a urma un masterat la Pratt si M.I.T. Nu mai locuieste in Bucuresti, dar este optimist in privinta tentativei de curatare a orasului de mesh-uri si aduce firesc in discutie experienta Parisului si cea a Bostonului.

Interviul a avut loc in urma campaniei Salvati Zidurile Noastre, derulata de BeepFashion aka PulaFashion si este ilustrat cu vizualuri ale campaniei (art director: Razvan Petre).

Dragos Bucurenci: Campania Salvati Zidurile Noastre a pus inca din titlu o dilema: ne apartin cu adevarat zidurile orasului sau ele sunt mai degraba ale proprietarilor cladirilor?

Vlad Bina: Daca intrebarea era pusa baronului Haussmann, raspunsul era foarte simplu: nu. Tot ce este in spatele fatadei priveste proprietarul, fatada apartine orasului, deci este publica.

DB: Nu e o abordare cam radicala?

VB: Nu, un exemplu foarte bun in acest sens este Parisul secolului 19, o capodopera creata prin decrete si presiuni politice fara echivoc. Uneori nici chiar arhitectul nu avea acces la design-ul unei fatade a unui imobil parizian din 1860. Totul era proiectat dupa reguli foarte stricte. Suna prea familiar, din pacate, cu ce s-a intamplat in Bucurestiul anilor ’80, dar rezultatele sunt foarte diferite.

DB: De unde vine diferenta?

VB: O sa fac o mica digresie ca sa se inteleaga. 1,500 de arhitecti si 60,000 de lucratori au modificat in acea perioada structura urbana a peste 60% din fondul de locuit parizian. Cauzele initiale, care au impus modificarile, au fost epidemiile de holera si revoltele populare, care nu puteau fi controlate decat cu ajutorul unor bulevarde suficient de largi pentru a permite miscari de artilerie. Acestea erau datele de tema, deci.

Rezultatul a fost, insa, unul impecabil pentru ca, in acela moment, arhitectura franceza era deja o institutie care functiona vizual ca un ceasornic sau, mai bine zis, dupa reguli lingvistice codificate milimetric. De sus in jos, scoala de beaux-arts produsese deja indreptare de ortografie vizuala, reguli de compozitie care cenzurau din start orice abatere de proportii sau de detaliu. Nu era prea mult loc pentru improvizatie si inventie la nivel de cladire individuala, la fel cum nu poti inventa cuvinte si declinari noi intr-o limba limba naturala fara sa risti perturbari de context. Limbajul arhitectural se rafinase metodic sub egida academiei regale si apoi a scolii de beaux-arts timp de mai mult de 200 de ani, iar vocabularul de baza era vechi de 2,500 de ani.

E evident, prin urmare, ca, in acest context, proprietarul chiar nu putea lexical sa aiba nimic de spus in privinta fatadei. La fel cum nu are astazi mare lucru de spus, astazi, sa zicem, in privinta unei operatii chirugicale laparoscopice cu instrumentar laser. Se simte vulnerabil in fata specialistului.

DB: Se poate vorbi de o “iubire tradata” a bucuresteanului pentru orasul lui, avand in vedere ca orasul s-a lasat siluit de urbanismul comunist?

VB: De urbanismul de dupa 1980 mai mult. Cred ca ce s-a lucrat dupa razboi si in anii ’60 si ’70 este decent (in contextul valului de modernism “pur et dur” de dupa 1945). Exista dezastre urbane moderne cam in toate tarile Europei (blocuri kilometrice de beton armat, centre istorice cu zgarie-nori cu fatade-cortina ieftine, de prima generatie etc.). In 1975 Bucurestiul avea un echilibru interesant prin eleganta fondului existent, care scapase relativ intact din razboi, si prin lipsa de ostentatie a cladirilor noi.

In ce priveste relatia cu orasul, cred ca un oras creeaza o harta mentala in mintea “utilizatorului”, care arata diferit de la persoana la persoana. Se creeaza trasee urbane pe linii geometrice bazate, dincolo de functie si siguranta, pe o anumita corespondenta cu nevoile vizuale si senzoriale ale oraseanului. Procesul seamana cu manipularea unei camere de luat vederi intr-o secventa de film anticipata de un scenariu.

Orasul te “tradeaza”, cum spuneti, cand miscarea “camerei” personale nu mai corespunde scenariului creat prin interactia indelungata cu un loc. Stimulii vizuali creati si anticipati prin experienta zilnica a unui loc nu mai exista. Stimulii olfactivi si auditivi din registrul asimilat zilnic timp de decenii dispar si sunt inlocuiti cu aberatii in afara limitei biologice de adaptare.

DB: Mai poate servi ca reper nostalgia dupa “micul Paris” sau nu facem decat sa ne cramponam de ea?

VB: Un reper este totdeauna bun, iar Parisul cred ca este un reper excelent. Nu “micul Paris”, ci marele Paris. Nu numai Parisul de secol 19, ci si cel modern, chiar si Parisul lui Mitterand si santierele anilor ’80. Altfel ce repere de dezvoltare ne luam? Shanghai si explozia urbana necontrolata de acolo din ultimii 10 ani? Nu cred.

DB: Mi-ati vorbit despre experienta Bostonului. Ce am putea prelua din aceasta experienta? In ce masura poate fi ea translata in orasul de pe Dambovita?

VB: Bostonul este unul din putinele exemple de urbanism la scara larga din Statele Unite. Stiu ca se mai poate face inca acest gen de urbanism in Franta, de pilda, unde totul se poate coordona de la un minister (vezi cazul Grands Projets din timpul lui Mitterand). In State, insa, descentralizarea si presiunea pietei face ca acest lucru sa necesite un esafodaj legislativ si de actiuni si fonduri private extrem de complex.

Cum Romania pare sa se indrepte mai degraba spre genul acesta liberal de economie decat spre un “welfare society” vest european, poate ar fi un caz de studiat mai in amanunt.

DB: Ce au facut in Boston?

VB: Un exemplu: exista un sistem de autostrazi din anii ’60-’70, care taiau accesul centrului orasului la ocean in afara de faptul ca nu mai puteau face fata traficului. Decizia a fost sa se desasambleze complet acest sistem, o parte sa fie reorganizata, iar o parte sa devina subteran (s-au construit cam 15 km de tunele), si sa se deschida orasul spre ocean printr-un sistem de parcuri si structuri de loisir. Costul a fost dublu fata de cel al autostrazii I-95, care leaga Florida de Maine. Cele 28 de miliarde de dolari au fost
obtinuti prin actiuni politice punctuale esalonate pe 15 ani. Or, in acest context, faptul ca Bostonul are cea mai stricta legislatie de afisaj urban din SUA, spune mult despre respectul de care are nevoie un oras.

DB: Uratenia Bucurestiului a devenit un loc comun. E de bon ton sa spui ca locuiesti intr-un oras urat…

VB: Traseele mele prin Bucuresti urmaresc o linie rosie destul de selectiva – asa ca orasul nu mi s-a parut niciodata urat. Sper ca faza de automutilare prin care trece acum sa se vindece cu tratamentul psiho-politic adecvat.

DB: Sa zicem ca dam jos reclamele de pe fatadele istorice. Putem pune ceva in loc? Avem dreptul sa punem ceva in loc?

VB: Nu.

DB: Ce facem cu celelalte reclame, cu cele care acopera integral alte fatade decat cele istorice? Cum putem forta o publicitate mai putin invadatoare si mai inteligenta?

VB: Uite exemplul Hyde Park – gasesc sistemul mai eficace decat un hectar de panze colorate. Sistemul ideal – reclame nu mai inalte de 40 de cm la o inaltime nu mai mica de 3 metri, nu mai mare de 4. Pare draconic si de domeniul fanteziei, dar, daca imi amintesc bine, acestea sunt regulile din exemplul pe care l-am amintit mai inainte, cel al Bostonului.

DB: Poate fi sfidarea contextului un exercitiu util pentru urbanism?

VB: Am mentionat la inceput structura lingvistica a arhitecturii. Daca vocabularul unei cladiri nu s-a coagulat intr-o structura gramaticala cu o sintaxa clara nu se poate vorbi de dialog. Nici intre casa si observator, nici intre casa si context. Daca nu stapanesti eficient o limba naturala, completezi comunicarea cu gesturi si expresii faciale. Spectacolul poate fi amuzant sau grotesc, dar rareori elegant. Cam asa se intampla cu unele structuri care tin mai mult de ego-ul dislexic al creatorului decat de adaptarea inteligenta a unui limbaj propriu la un limbaj deja existent. In cazul in care contextul este submediocru, sigur ca dialogul poate fi evitat, dar numai in acest caz.

Post scriptum la o campanie anti-sociala

Printre cei 3500 de bucuresteni care au semnat petitia Salvati Zidurile Noastre, initiata de BeepFashion s-a numarat si deputatul liberal Horatiu Buzatu, care va face uz de dreptul la initiativa legislativa pentru a interzice amplasarea mesh-urilor pe fatadele cladirilor istorice. Deci se poate.