Pentru ca povestea lui Daniel, a Ralucăi şi a copilului lor, care va veni pe lume în martie, să continue.
Binele ca afacere
Este un titlu foarte inspirat al unui articol semnat Alexandru Ardelean în Biz de februarie şi care vorbeşte despre puţinele organizaţii care continuă să-şi finanţeze integral programele din donaţii private şi sponsorizări.
Vi-l recomand şi pentru că e o primă ieşire la rampă a lui Paul Olteanu, cel care s-a alăturat în vară echipei MaiMultVerde în calitate de fundraiser şi care, zic eu, face deja o treabă foarte bună pe domeniul ăsta.
Moftangii
Cam o dată la două interviuri, unui jurnalist îi dă prin cap să întrebe: este ecologia în România o adevărată preocupare sau este ea doar un moft?
Există infinite variaţiuni pe această temă (Este mersul pe bicicletă doar un moft? Este colectarea selectivă doar un moft? Sunt autoturismele hibrid doar un moft? Este vegetarianismul doar un moft? Sunt plantările doar un moft?), dar structura este neschimbată, iar întrebarea mă bântuie cu aceeaşi neadormită insistenţă.
Dincolo de originalitatea ieşită din comun a acestei întrebări, nu pot pricepe nici în ruptul capului ce se află în mintea celui care vine la un popă, să zicem, şi-l întreabă dacă Fecioara era chiar virgină când l-a născut pe Iisus ori poate doar s-a prefăcut? Sau care întreabă un inginer ce părere are despre principiul al doilea al termodinamicii. Sau care îi cere unui literat să-i spună dacă crede că cititul e ceva util sau că e mai mult aşa, un fel de fiţă.
Ce să vă răspund, dragii mei? Nu e un moft. Uitaţi-vă o clipă în jurul vostru, vorbiţi cu nişte prieteni, staţi puţin pe Google. Nu mai e moft de câţiva ani buni. Dar acum, dacă tot v-am prins, ia spuneţi-mi, vă rog, şcoala aia de jurnalism pe care aţi făcut-o a fost pe bune sau n-a fost nici ea decât aşa, doar un moft?
Ştiu, sunt mofturos. Dar aveam un of de multă vreme şi trebuia să-l spun.
Reporter special: voluntariatul
Ioana Răduca a realizat pentru Reporter special, emisiunea coordonată de Vlad Petreanu pentru Antena3, o ediţie despre voluntariat. Între subiectele abordate se numără şi acţiunile MaiMultVerde, ale Eco Assist şi ale Centrului de Excelenţă pentru Dezvoltare Durabilă, dar altul este motivul pentru care vă recomand călduros să urmăriţi această înregistrare: Ioana Răduca a descoperit un om minunat, pe Elena Nichita Zeleniuc.
Doamna Zeleniuc a lucrat alături de Crucea Roşie în războiul din Coreea, când nu împlinise încă 18 ani. Iar acesta a fost doar începutul unei vieţi aventuroase pe care a dedicat-o ajutorării celor în nevoie. A primit medalia Florence Nightingale, cea mai înaltă distincţie oferită de Crucea Roşie. Am căutat să aflu mai multe despre sora medicală după care a fost numită această medalie şi am zâmbit când am aflat că, tot după ea, a fost numit sindromul Florence Nightingale – cel care descrie situaţiile când pacienţii se îndrăgostesc de îngrijitorii lor.
Doamna Zeleniuc emană şi astăzi o căldură care te face să-ţi închipui cu uşurinţă cum se vor fi simţit pacienţii dumneaei de-a lungul timpului şi cât de mult trebuie s-o fi îndrăgit.
Istoria mentalităţilor pe verticală
Azi la curs, într-o pauză.
Tache: Eu îi spun mereu unui prieten, care are aceeaşi înălţime cu mine: Noi avem noroc că ne-am născut în secolul 20. Îţi dai seama cam ce se-alegea de noi dacă ne năşteam în Evul Mediu? În secolul 20, s-au schimbat lucrurile. Toţi dictatorii au fost mici de statură. Asta pe mine mă motivează pentru că ştiu că pot depăşi această piedică, dacă-mi propun cu adevărat.
Mache: Adică, dacă te strădui, poţi deveni şi tu dictator.
Tache: Da, de ce nu? Uită-te la Băsescu, nici el nu e foarte înalt.
Mache: Ei, da’ nu e nici scund. Şi nici dictator. Îmi vine uite, pân-aici (arată spre umăr).
Lache: Cine, Boc?
Mache: Nu, pe Boc nu l-am văzut în viaţa mea.
Tache: Păi nici n-aveai cum. E-atât de mic că nici nu l-ai văzut.
Lache: Când apare la televizor, la conferinţele de presă, îl acoperă crawl-ul.
Mache: Nu-i frumos….
RIP
Rămas parcă mai singur în lanul din care Salinger tocmai s-a cărat, frunzăream ieri noapte netul, căutând urme de-ale lui.
Via Cristina Bazavan, am găsit colecţia de povestiri pe care le-a scris pentru The New Yorker.
Câteva fraze memorabile din “The Catcher in the Rye”:
J. D. Salinger 1919-2010
I don’t even know what I was running for – I guess I just felt like it.
When I really worry about something, I don’t just fool around. I even have to go to the bathroom when I worry about something. Only, I don’t go. I’m too worried to go. I don’t want to interrupt my worrying to go.
I was half in love with her by the time we sat down. That’s the thing about girls. Every time they do something pretty, even if they’re not much to look at, or even if they’re sort of stupid, you fall half in love with them, and then you never know where the hell you are. Girls. Jesus Christ. They can drive you crazy. They really can.
Don’t ever tell anybody anything. If you do, you start missing everybody.
If a girl looks swell when she meets you, who gives a damn if she’s late? Nobody.
Dacă aveţi drum pe la o librărie zilele astea, căutaţi micul volum galben “Nouă povestiri”, apărut la Polirom. Sunt delicioase…
Taxa pe fast-food
O prietenă m-a întrebat azi dimineaţă ce părere am despre asta. Reiau aici ce i-am spus şi ei.
Ca şi în cazul celebrei taxe auto, mă supără faptul că se foloseşte un pretext etic pentru a masca o necesitate economică. Atunci era vorba de o taxă protecţionistă (lucru recunoscut inclusiv de premierul Tăriceanu) fardată ecologist. Am susţinut-o pentru că, întâmplător, eram de acord şi cu adevăratul ei mobil – protejarea locurilor de muncă din industria auto locală.
Acum, însă, vorbim de o taxă menită să întărească bugetul de stat, şubrezit de criză, dar mascată sub pretextul protejării sănătăţii populaţiei. Că alimentele de tip fast-food sunt nocive e în afara oricărei discuţii. Dar problema este dacă această taxă va scădea cu adevărat consumul acestor alimente şi dacă acesta este cel mai bun moment pentru ca ea să fie adoptată.
Ministrul Sănătăţii a făcut analogia cu taxa pe viciu care există în cazul ţigărilor. Analogia e instructivă, pentru că nici în acest caz creşterea preţului nu a scăzut consumul, ci doar calitatea ţigărilor fumate. Mi-aduc aminte, acum mulţi ani, că, după un val de astfel de scumpiri, părinţii mei, fumători înrăiţi de L&M au trecut pe Winchester, iar directoarea şcolii unde învăţam a trecut de pe Kent lung pe Assos. Mă tem că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu taxa pe fast-food: oamenii nu vor consuma mai puţine alimente nocive, ci vor consuma la fel de multe alimente, dar mai ieftine, adică şi mai nocive.
Momentul ales pentru această taxă mi se pare şi el nefericit. Opţiunea pentru fast-food este dictată pentru cei mai mulţi de sărăcie, iar a colecta taxe de la săraci în timpul unei crize mi se pare profund imoral.
Iubeşte-ţi bicicleta!
Dacă-ți iubești bicicleta ca pe tine însuți, înscrie o fotografie în concursul ilovemybike.ro, comunitatea online a celor care împărtășesc pasiunile pentru partenerii de drum pe două roți.
ilovemybike.ro este iniţiativa revistei de ciclism Mbike și rasplăteşte afecţiunea pentru mersul cu bicicleta printr-o serie de premii destinate acestui tip de transport alternativ, printre care trei biciclete performante.
:: detalii pe i♥mybike
Roşia Montană
Ultima oară mi-am dat cu părerea despre proiectul minier de la Roşia Montană acum doi ani, într-un editorial publicat în EvZ. Între timp, opinia mea a rămas aceeaşi, dar nu am simţit nevoia s-o reiau.
O fac acum, stimulat şi de comentariile Dacianei Sârbu în marginea unei conferinţe organizate de Roşia Montană Gold Corporation la Bruxelles despre “mineritul durabil şi responsabil”.
Uşor cu cianura prin munţi
“Cianura inseamna viata.” Asta am citit pe unul dintre fluturasii distribuiti de compania care vrea sa exploateze aurul de la Rosia Montana.
Este, trebuie sa recunoasteti, o sintagma care l-ar fi lasat visator chiar si pe Goebbels.
(…) Cred ca mare parte din incrancenarea acumulata in jurul acestui subiect vine din credinta tuturor celor implicati ca dreptatea se afla de o singura parte a baricadei. Nu ma numar printre romanii impartiali care cred ca dreptatea se afla intotdeauna la mijloc, dar nu cred ca la Rosia Montana e ceva de demonstrat. Cred ca e vorba despre estimarea unui risc, pe care trebuie sa hotaram daca suntem sau nu dispusi sa ni-l asumam.
Citeşte tot articolul.
Voi ce părere aveţi?
P.S. Ţin să precizez – vorbesc aici în nume personal. Poziţia oficială a MaiMultVerde nu este nici împotriva proiectului, nici contra lui. Dar MaiMultVerde s-a raliat protestelor care au cerut respectarea legii în toate procedurile de evaluare a impactului pe care acest proiect îl are asupra mediului.
Un om de bun simţ
Am cunoscut-o azi pe Monica Anghel. Căutam un invitat pentru o ediţie “Bună ca viaţa” în care vorbim despre ce mai învăţăm când suntem deja oameni mari. Am aflat, cu ajutorul lui Google, că dna Anghel s-a apucat acum un an de aikido şi am rugat producătorul emisiunii să verifice dacă a perseverat şi dacă e de acord să vorbim despre asta.
Trebuie să recunosc, n-am fost niciodată fanul dnei Anghel. Îmi place vocea dumneaei, apreciez că este una dintre, de fapt, puţinele voci din muzica uşoară românească, dar, dacă m-ai fi pus azi dimineaţă să-ţi citez titlul unei melodii interpretate de Monica Anghel, n-aş fi ştiut să-ţi răspund. În schimb, am auzit-o, în mai multe rânduri, vorbind şi mi-au plăcut de fiecare dată umorul ei tonic, autoironia şi felul în care punea problema. Mi s-a părut un om de mare bun simţ.
Dna Anghel ne-a primit în studioul de la Europa FM. De cum a intrat în încăpere, a instituit acelaşi firesc pe care i-l apreciasem în apariţiile televizate sau de la radio. N-avea nimic din aerul unei vedete invitate să dea un interviu: părea că venise, ca şi noi, la muncă. Pentru probele de sunet, am întrebat-o de cât timp face radio şi dacă e adevărat ce se spune, că e mai dificil decât televiziunea. “Pentru mine e mai uşor, mi-a răspuns fără să clipească, că nu mai trebuie să mă machiez şi, oricum, la radio nu contează cum arăţi.”
N-a avut nici cea mai mică reacţie de iritare (sau, dacă a avut-o, a mascat-o complet) atunci când a trebuit să reluăm începutul interviului din cauza unei mici defecţiuni sau atunci când, dintr-o documentare pripită, am omis să menţionez ultimul proiect în care este implicată ca actriţă de comedie ori când i-am atribuit nişte studii pe care, de fapt, nu intenţionează să le urmeze. A intervenit de fiecare dată şi a corectat informaţiile, dar şi-a reluat apoi ideea fără să clipească.