Când am fost prima dată la Hamley’s, cel mai mare magazin de jucării din Londra, şi am urcat la etajul al patrulea, am crezut că am murit şi am ajuns în raiul trenuleţelor electrice.

M-am jucat cu aşa ceva toată copilăria. Înainte de ’89 nu aveam decât o locomotivă, două vagoane şi vreo duzină de şine curbe, cât să pot face cu ele un cerc. Toate erau produse în Republica Democrată Germană şi nu se găseau tocmai uşor. Tata descoperise un furnizor de şine la bucată, dar, în afara faptului că cercul devenea tot mai mare, nimic nu se schimbase radical în desenul căii mele ferate.

După Revoluţie, trenuleţele au început să se găsească relativ uşor, dar adevărata schimbare a produs-o apariţia pe piaţă a componentelor speciale: macazurile, podurile şi semafoarele. Jocul s-a transformat într-o artă combinatorică din ce în ce mai complexă. Odată scoase toate elementele din pungi şi din cutii, provocarea consta în a realiza un traseu care să le cuprindă în număr cât mai mare. Când acesta era realizat, minutele în care trenuleţul circula pe şine aproape că nu mai contau. Conta primul drum reuşit şi, desigur, toate încercările şi eşecurile care-l făcuseră posibil.

Ajunsesem la punctul la care un singur transformator nu mai era de ajuns şi ne pregăteam să achiziţionăm unul nou, când tata a descoperit un magazin cu machete de case, vegetaţie şi forme de relief. Ansamblarea caselor era o muncă de migală, asemănătoare cu aeromodelismul. Edificiile rezultate, câte o vilă elveţiană cu muşcate la ferestre ori câte o gară de provincie, cu peronul pietruit, tronau o vreme deasupra televizorului, de unde se retrăgeau în debara în compania trenuleţelor.

În ’91 mama a plecat cu o bursă de studii în Anglia, iar în apartamentul de două camere am rămas singur cu tata vreme de un an. “Burlăcia” ne-a permis să punem în practică un vis mai vechi.

Tata a făcut rost de o bucată de placaj de mărimea unei table de şcoală, pe care am aşezat-o pe câteva scaune în mijlocul sufrageriei. Deasupra am amplasat machetele de case, pomişorii, dealurile şi gazonul de plastic. Printre ele, când şerpuind pe sub poduri, când în linie dreaptă, întrerupte de semafoare, mergând una pe lânga alta sau intersectându-se cu ajutorul unui macaz, şinele de cale ferată descriau cel mai complex traseu pe care-l putusem imagina până atunci. Tata şi-a dat măsura măiestriei construind din polistiren un tunel a cărui intrare a vopsit-o cu roşu carmin din tubul de tempera şi care străbătea un “deal” acoperit cu verdeaţă.

Când macheta a fost gata, acoperea cam două treimi din sufragerie. Mama s-a întors în august pentru un scurt concediu şi n-a părut tocmai încântată de transformarea locuinţei, care începuse să semene tot mai mult cu birourile lui Hermann Göring.

Adevărul e că în micul apartament nu era destul loc şi pentru noi şi pentru o şină de cale ferată, aşa că tata n-a avut încotro şi a dezasamblat totul. Eu am păstrat şinele şi trenuleţele, dar, de fiecare dată când am mai încercat să mă joc cu ele, m-am plictisit. Urcasem prea sus şi nu mai puteam coborî nivelul.

Când am privit, douăzeci de ani mai târziu, trenuleţele de la Hamley’s, mi s-au dilatat iar pupilele şi am simţit adrenalina umflându-mi venele. Aşa că mi-am îndesat foarte adânc portofelul în buzunar şi, aruncându-le o ultimă privire, am ieşit afară, cu pas calm şi aşezat.

:: Esquire, noiembrie 2009