Azi dimineata, Agentia Nationala de Protectie a Mediului a celebrat Ziua Mediului, in prezenta presedintelui Basescu, a ambasadorului Donato Chiarini, seful Reprezentantei Comisiei Europene, si a ministrului Attila Korodi.

Fundatia Prais si Ursus Breweries au premiat cele mai bune initiative din cadrul programului “Milioane de oameni, milioane de copaci”.

In deschiderea evenimentului au vorbit presedintele Basescu, ministrul Korodi si subsemnatul. Reiau mai jos cele spuse cu aceasta ocazie.

Domnule Preşedinte, Excelenţa voastră, domnule ministru, doamnelor şi domnilor,

Când am sosit azi dimineaţă la Palatul Parlamentului am avut senzaţia că vin, de fapt, la balul Cenuşăresei. Până acum un an şi ceva, mediul nu era un subiect care să facă rating, care să adune voturi sau care să pună prea mulţi politicieni pe gânduri.

Între subiectele fierbinţi care formează agenda publică, mediul era doar o altă Cenuşăreasă. Şi întotdeauna mi s-a părut că guvernele post-decembriste au fost pentru mediu un soi de părinţi vitregi, pe care doar gurile verzilor de la Bruxelles i-au împiedicat să-şi batjocorească odrasla şi s-o desfigureze în numele tradiţiilor ancestrale care caracterizează această naţie.

Acum nu foarte mulţi ani, când eram în gimnaziu şi apoi în liceu, manualele de literatură repetau ad nauseam o formulă rituală care, pentru că nu spunea mare lucru, se potrivea oriunde, de la „Mioriţa” la „Călin, file din poveste”: poporul român a trăit mereu în comuniune cu natura.

Această platitudine absolută, care bate multe recorduri în materie de cretinism şcolăresc, ascunde o minciună enormă de care ar trebui să ne fie tuturor ruşine.

Poporul acesta n-a trăit niciodată în comuniune cu natura. Cumpătatul Deceneu a dat foc viilor, vitejii noştri domnitori pârjoleau holdele şi otrăveau fântânile, regretatul – pentru unii – Nicolae Ceauşescu a secat o treime din Deltă şi aproape toată lunca Dunării, cu Insula Mare a Brăilei cu tot, iar ţăranii ard şi în zilele noastre miriştile cu o frenezie demnă de strămoşii lor daci.

Între acest popor şi natura care l-a găzduit nu poate fi vorba de altă comuniune decât de cea care există între un fumător şi un nefumător prinşi într-un spaţiu închis: unul fumează şi celălalt îndură.

Comuniunea adevărată presupune ca fiecare partener să înţeleagă nevoile celuilalt şi să se străduiască să vină în întâmpinarea lor.

În cazul nostru, nu cred că am înţeles vreodată adevăratele nevoi ale naturii.

Poate că dacii aveau o scuză când trăgeau cu săgeţi în aer ca să pedepsească norii. În definitiv, nici un popor nu s-a născut învăţat. Dar ce scuză mai au aceia dintre români care-şi pun astăzi speranţele în slujbe care cheamă ploaia sau cer risipirea norilor?

Dacă după 2000 de ani nu înţelegem că distanţa între drujbă şi inundaţii, ca să dau un singur exemplu, e de o mie de ori mai scurtă decât legătura dintre inundaţii şi acatist, cum de mai avem încă obrazul să-i învăţăm pe copiii noştri că acest popor a trăit vreodată în comuniune cu natura?

Această aşa-zisă comuniune este, de altfel, perfect ilustrată de balada “Mioriţa”: Ciobanul halucinează abundent despre o nuntă la care natura întreagă e chemată să fie părtaşă, dar până şi oaia, un animal nu tocmai celebru pentru inteligenţa sa debordantă, pricepe că nunta asta nu e nimic altceva decât o înmormântare.

Din fericire, întreţinerea de către Executiv a copilului vitreg care a fost şi încă mai este mediul s-a dovedit în cele din urmă profitabilă pentru noi toţi.

În anii din urmă, la Ministerul Mediului au venit oameni puşi pe treabă, care au încercat să mişte şi altceva decât obsedantele capitole de negociere.

I-am urmărit, în ultimii trei ani, de când lucrez la Asociaţia „Salvaţi Delta – AC” încercând să schimbe politici şi mentalităţi şi am observat cu cât entuziasm i-au sprijinit colegii lor din Guvern sau din Parlament. Situaţia mi-a amintit de o serie de reclame în care deja celebrul Costel insista să răspundă „mai cu talent” apatiei generale.

„Răzbunarea lui Costel” a venit, în cazul de faţă, în momentul în care ne-am dat seama că mediul nu e doar o politică înfiată de la Bruxelles.

Am priceput în ceasul al doisprezecelea că de felul în care vom şti să ne purtăm cu acest copil al nimănui nu depinde doar o clauză de salvgardare, depinde viitorul copiilor noştri şi depinde, de fapt, viitorul nostru.

Munca oamenilor de la ministerul mediului şi eforturile ecologiştilor din societatea civilă au făcut, iată, posibil astăzi ca Cenuşăreasa să beneficieze de propriul ei bal. Nu oriunde, ci la Palatul Parlamentului. Şi nu cu oricine, ci alături de şeful statului.

Mai mult, joia trecută, Asociaţia pe care o conduc a primit Marele Premiu la Gala Societăţii Civile cu un proiect la a cărui lansare aţi contribuit şi d-voastră, d-le Preşedinte. Mă bucur să vă pot mulţumi şi cu această ocazie, mă bucur că v-am dovedit d-voastră şi celorlalţi demnitari care s-au asociat proiectelor noastre că, investind în proiectele de mediu, nu aveţi decât de câştigat.

Este al doilea an în care Marele Premiu la Gala Societăţii Civile este adjudecat de o organizaţie de mediu şi asta spune multe despre Cenuşăreasa noastră.

România, Ministerul mediului, „Salvaţi Delta – AC” şi multe organizaţii de mediu trăiesc zilele acestea momente euforice. Mediul se află în topul agendei mai multor televiziuni şi importanţi politicieni, câştigă premii, este celebrat la cel mai înalt nivel.

D-le preşedinte, Excelenţă, d-le ministru, doamnelor & domnilor,

Cu riscul de a întuneca această sărbătoare, am să spun că mi-e, totuşi, teamă ca acest bal să nu fie, pentru Cenuşăreasa, altceva decât un paleativ al condiţiei sale zilnice.

E posibil ca, după ce veţi fi părăsit această sală, mediul să-şi recapete în conştiinţele d-voastră locul codaş pe care l-a avut atâta vreme.

E posibil să vă lăsaţi copleşiţi de temerile care vă încearcă atunci când contemplaţi schimbarea. În aşteptarea unor calamităţi anunţate, s-ar putea să vă
lăsaţi paralizaţi de comodităţi personale sau instituţionale.

Nu pot să nu mă tem că frica de schimbare a indivizilor va prevala în faţa instinctului de supravieţuire a speciei.

Pentru Cenuşăreasa, asta ar însemna că balul n-a fost mai mult decât o vrajă care s-a terminat la fel de prost cum a şi început. Pentru noi, însă, asta ar însemna să ne ascundem şi pe mai departe în spatele minciunii comode despre comuniunea noastră cu natura.

Stă în puterea fiecăruia dintre d-voastră să preveniţi desfacerea vrăjii, să faceţi ca prinţesa să nu se transforme la loc în Cenuşăreasă.

Priviţi cu mai multă luciditate în jur şi întrebaţi-vă care sunt problemele reale ale mediului.

Plămânii şi inima d-voastră, domnilor parlamentari, au nevoie de asigurări medicale şi de un sistem sanitar performant, dar au tot atâta nevoie de piste pentru biciclişti, de spaţii verzi şi de lizieră. Copiii d-voastră, domnilor parlamentari, au nevoie de un mijloc de transport şi de o locuinţă, dar au tot atâta nevoie şi de păduri, de plaje, de lacuri şi de bălţi. România are nevoie să scape de gunoaiele din justiţie şi din administraţie, dar are tot atâta nevoie să rezolve problema gunoaielor pur şi simplu.

Consensul experţilor reuniţi în Grupul Internaţional de Lucru pentru Schimbări Climatice ne avertizează că omenirea a ajuns mai repede decât şi-a închipuit în ceasul al doisprezecelea.

Depinde de noi ca, atunci când ceasul va bate miezul nopţii, această poveste frumoasă a Planetei Albastre să nu ia sfârşit.

Al Gore, în documentarul pe care urmează să-l urmăriţi, îl citează pe Winston Churchill. În încheiere, aş vrea să vă rog să reflectaţi la avertismentul său:

„Timpul delăsării, al jumătăţilor de măsură, al dezarmantelor soluţii de circumstanţă, al amânărilor de tot felul, se apropie de sfârşit. În schimb, intrăm acum într-o epocă a consecinţelor.”

Depinde de noi toţi, domnule preşedinte, Excelenţă, domnule ministru, doamnelor şi domnilor, cum vor arăta aceste consecinţe şi dacă va mai avea cine să le fie martor.