Bach la tot cartierul!

Sunt nascut si crescut la bloc. Prima copilarie, amintirile din comunism, locul de joaca de dupa gradinita, drumul spre scoala – toate au aceeasi culoare: cenusiu. Celelalte pete de culoare sunt accidentale si se topesc inevitabil in culoarea betonului armat care transformase Romania intr-o imensa puscarie.

Spre deosebire de francezi la 1789, noi n-am avut privilegiul caderii Bastiliei, pentru ca asta ar fi insemnat sa dinamitam jumatate din orasele tarii. Asa ca am continuat sa ne traim destinele la conserva, incercand sa regasim intre peretii prefabricati obiectele personale pe care fiecare detinut le predase la intrarea in totalitarism: individualitatea si libertatea.

In anii care au urmat, betoanele care deseneaza harta Romaniei urbane au devenit pentru multi romani doar o extensie multiramificata si convenabil de concreta a unui Zid al Plangerii pe care fiecare il poarta cu sine. Mai multe generatii isi plang intre patru pereti tineretea pierduta, destinele frante, carierele ratate. Lipsita de gardieni, dar populata in continuare cu detinuti, puscaria de ieri s-a transformat intr-un imens ghetou.

Din fericire, intre cei care n-au reusit sa evadeze s-au gasit destui care sa ia in raspar mistoul istoriei si sa faca, la randul lor, misto de cei care n-au cunoscut betoanele. Bucata mea preferata din Parazitii incepea cu „Venim dintre blocuri si de-aia dam beton si iubim tot ce tie si se pare monoton”.

Succesul culturii de cartier in randul claselor educate si mai putin defavorizate economic are o explicatie si in aceasta distributie destul de echitabila a betoanelor. In vreme ce drogurile, curvele si violenta sunt specifice doar anumitor zone ale oraselor, cultura blocurilor si a alcoolismului in Romania este cvasiuniversala.

Daca nu faci ceva ca sa i te opui, statul la bloc, ca si alcoolismul, sfarseste prin a te aliena. Im-potriva acestei alienari, lupta cultura de cartier si arta urbana, cu graffitiuri destepte si incomode si cu versuri mai noi, dar la fel de percutante, care le vorbesc puscariasilor pe limba lor.

Cei care refuza sa se resemneze in fata oceanului cenusiu aleg sa imblanzeasca betoanele, fie acoperindu-le suprafetele cu un discurs alternativ, fie preluandu-le ca atare in muzica, dans, teatru sau cinema. In „Marilena de la blocul P7”, de exemplu, discursul cinematografic redeseneaza cu mare sensibilitate harta unui „oras al zeilor” romanesc. Este un film care scoate, la propriu, emotie din piatra seaca.

Un exemplu si mai recent este spectacolul „Block Bach”, al Teatrului Odeon, in care coregraful Alexandru Dabija si Amir Kolben imblanzesc blocul pe muzica de Bach. Razvan Mazilu, Monica Petrica, Coca Bloos si CRBL construiesc o poveste incredibil de cursiva, care, desi alcatuita din zidaria cotidianului, se tine (si te tine) neasteptat de bine.

Breakdance pe muzica de Bach (CRBL rulez!) si Razvan Mazilu dansand pe o pista rulanta de fitness – iata numai doua dintre momentele de varf ale spectacolului, care vorbeste despre stranietatea statului la bloc si, in acelasi timp, despre firescul coplesitor al acestui mod de locuire.

Adauga la asta vizualurile semnate Casa Gontz, care-ti fura privirea jucandu-se cu balcoanele si ferestrele monotone ale blocurilor intr-un adevarat tur de forta iscat, vorba poetului, „din bube, mucegaiuri si noroi”. Pentru cineva nascut si crescut la bloc, „Bloch Bach” este de-a dreptul o rascumparare. Respect, Amir Kolben si Teatrul Odeon!

:: text: EvZ
:: foto: Senso TV

Cui i-e frica de branding?

Maine vorbesc la Amfiteatrul deschis Team Work despre brandingul personal si demonii sai.

Probabil ca o sa vina vorba si despre:

  • de ce avem nevoie de branduri si de ce au brandurile nevoie de noi
  • daca brandul e masura consumului, care trebuie sa fie masura brandingului?
  • capcana brandingului involuntar
  • brandul personal – de ce merita sa-ti pierzi timpul construind unul?
  • de ce nu tine brandul loc de nume si nici numele de brand?
  • in fine, de ce ne temem de branduri (psihologia gumei de sters)?

Intalnirea are loc la ora 18:00 in Amfiteatrul Odobescu al Facultatii de Litere.

Presedintele tuturor romanilor? Huo!!

Recent reconfirmat in functie, Traian Basescu s-a dedat in Piata Universitatii la un discurs emotionant in care le-a multumit tuturor romanilor pentru ca au venit la vot.

Cu putin timp inainte, presedintele nu se sfiise s-o numeasca pe o jurnalista de la Antena3 “tiganca imputita”.


Dupa ce i-a smuls telefonul mobil cu care aceasta l-a filmat la cumparaturi, Traian Basescu a luat mobilul cu el in masina, uitand sa-l inchida. Aparatul a inregistrat conversatia dintre presedinte si sotia lui, iar SPP-istii au omis sa stearga si memoria telefonului:

Jurnalista: Ce procent aveti pentru diseara, pentru maine?

TB: Mai, pasarica, n-ai si tu treaba azi?

(Presedintele smulge telefonul ziaristei si intra cu el in masina)

Maria Basescu: I-l dai?

TB: Da… Cat era de agresiva, tiganca asta imputita!… Nu stiu, Maria, da’… trebuia sa i se intample o data.

Maria Basescu: Asta o sa fie stirea…

TB: Sa fie…

Inregistrarea o aveti editata aici. Brutul il puteti urmari mai jos (fraza infamanta o gasiti la minutul 3:03):

La ora asta, doar Antena3 si Jurnalul National au preluat stirea. Sper ca macar maine presa va vui.

Probabil ca o sa vorbim si despre asta maine dimineata, la 11 AM, la Deschide lumea, pe Realitatea TV, cu Andrei Gheorghe si Emil Hurezeanu.

Maine am sa port un tricou inscriptionat TIGAN IMPUTIT. Presedintele tuturor romanilor? Huo!!!

Later edit:

Gafa presedintelui vine dupa o gafa regala. Intr-un interviu acordat PROTV saptamana trecuta, MS Regele a spus ca ceea ce se intampla la ora actuala in politica romaneasca e “tiganie”. Ca sa vezi de unde sare iepurele, nu Traian Basescu sau vreun grande liberal ori din Opozitie ar fi sursa actualei crizei politice, ci Madalin Voicu ori vreun cetatean necunoscut de etnie roma. Pacat de vorba proasta, Majestate…

Radu Umbres mi-a semnalat si el o vorba proasta de-a lui Marius Chivu, intr-un interviu pe Metropotam. “E o prejudecata ca Giulestiul e un cartier rau plin de tigani. Nu sunt mai multi decat in celelalte cartiere.”, zice criticul literar.

Later edit:

Am vorbit azi dimineata la Deschide lumea, cu Andrei Gheorghe si Emil Hurezeanu, despre gafa presedintelui. Emisiunea poate fi vazuta aici.

Later edit

CNCD l-a sanctionat cu avertisment pe presedinte pentru sintagma discriminatorie.

Presedintele a replicat dur intr-un comunicat de presa, acuzand CNCD-ul de practici specifice fostei Securitati. Presedintele a anuntat ca va contesta decizia in instanta.


Miercuri seara, la Robert Turcescu, am discutat despre decizia CNCD si reactia presedintelui cu Mircea Toma, Csaba Asztalos si Valeriu Turcanu: rezumat / video

O barfa pentru care aproape bag mana-n foc spune ca, daca se va ajunge in instanta, avocatul celor care sustin decizia CNCD va fi Renate Weber. Cam tare…

Exarhu

Via Teo, m-am pierdut vreo ora pe blogul lui Exarhu si nu m-as mai da dus, ceea ce va doresc si voua.

In urma calatoriei, ma simt mai bogat cu un duet Ion Iliescu – Aura Urziceanu, un ceva care nu se poate spune in cuvinte (“sigur ca mai sunt si oameni gelosi, invidiosi pe succesele altora, dar nu cred ca-si are cazul”), si un numar de vorbe frumoase. Mai stii cum vine asta, o vorba frumoasa? Vine asa:

m-am intalnit ieri cu o veche cunostinta, persoana cu multe responsabilitati corporatiste, care mi-a spus in 10 minute, in formulari diferite, ca nu are nimic vesel sa-mi povesteasca si ca in general nu se prea intampla lucruri de genul asta intr-un mediu de lucru competitiv.

oamenii se cam plang despre ceea ce fac si cel mai grav e ca si cei carora le place ce fac se plang in cor cu ceilalti. oboseala, plictiseala, idioti, rutina, absurd, presiune prea mare, lipsa de perspective, de timp, de comunicare si alte teme invecinate razbat constant din conversatiile de intalnire.

in loc de buna ziua, ne povestim cat de rau ne simtim. e un fel de: ia tu energia mea negativa si da-mi-o pe a ta. >>

sau:

mare bucurie s-a pogorat asupra sufletului meu cand am aflat cum se spune patrunjel in greceste.

maidanaki. >>

…………………………

in schimbul lui maidanaki, (multumesc pt maidanoz si petrushka )
am primit echivalentul cuvantului sapca in limba moldoveneasca.

bishabirca.

ce incantare, sa dai cu bishabirca dupa dulai… >>

Mai cunosc foarte putini oameni care-si traiesc viata cu aceeasi bucurie, fara ca asta sa-i faca mai putin lucizi. Dincolo de hazul nebun al unora dintre textele lui, Exarhu e foarte crud cu halul in care am ajuns sa traim. Si e o cruzime de care eu unul nu m-as lipsi. Face bine la icter.

:: Foto: Eugen Ciocan

Huzur la munca

Una dintre chestiile pe care am apreciat-o mereu la sediul Catavencu de la Pta Universitatii este relatia cu odihna si cu lenea. Exista o canapea chiar langa receptie si doua paturi suprapuse in holul de la intrare, toate trei destinate somnului. Nu cred sa mai existe multe receptii in Romania sau aiurea in care vizitatorii sunt deseori intampinati cu un sforait sanatos.

Indiferent fata de criza care macina tara, nepasator fata de hâda coruptie care-si intinde ghearele in subteranele economiei si-ale justitiei, imun la orice chemare la miting sau la insurectie, sforaitul acesta e un semn de normalitate vesela si subversiva intr-o lume care se indreapta cu pasi repezi spre monotonia corporatista.


Nu cred ca cineva de la Catavencu a citit “Why we nap?”, ma-ndoiesc ca cineva din redactie le-a deslusit celorlalti misterele somnului polifazic, nu stiu sa fi aflat despre initiativa unor companii nemtesti care le permit angajatilor sa-si ia o pauza pentru somnul de dupa masa.

Pur si simplu, cred ca nu le-a dat prin cap sa se puna de-a curmezisul unei porniri atat de firesti si de naturale cum este somnul. Daca ati incercat vreodata sa tineti o sedinta cu un coleg somnolent, probabil ca stiti ca, de fapt, nici un Code of Conduct si nici un Regulament de Ordine Interioara nu se pot pune intre un om si puiul lui de somn. Aaaaaaaaaaghhhhhhhh….

Un interlocutor comparabil si egal

In Jurnalul National de ieri, Gabriela Massaci, directoarea ICR Londra, vorbeste despre ce inseamna sa promovezi mesajul cultural al Romaniei in Marea Britanie.

Versiunea online e nefericit titrata, dar textul interviului compenseaza:

Rep: Avem ceea ce se cheamă un brand de ţară?

Gabriela Massaci: Avem – dar nu cred că e cel pe care ni-l dorim; nu ne-am ocupat sistematic de construirea lui. E lăsat în mişcare liberă şi ca atare suferă prin imprecizie sau preponderenţă negativă. Brand-ul de ţară ţine de reputaţia ţării, compusă din toate mesajele ei: politice, economice, culturale, turistice, istorice, gastronomice etc. Pornind de la realitatea lor, e de găsit aşa-numitului în marketing “unique selling proposition”…, adică mesajul esenţial şi unic, care să ne diferenţieze fără echivoc de ceilalţi – în bine!

Rep: Şi la Londra ce brand promovaţi?

Gabriela Massaci: În absenţa deocamdată a unui mesaj de brand unificator, cum a avut chiar Marea Britanie, “cool Britania”, sau Norvegia, “doctor recommends” de exemplu, construim terenul: invităm la curiozitate & explorare a României, admitem feliile “negative”, dar reamintim că experienţa e incompletă dacă se reduce la ele, sunt numeroase realităţi culturale cu priză pozitivă la britanici. Totul e să le facem cunoscute convingător şi stimulativ. Veştile bune (culturale, de pildă) sunt plicticoase, drama şi cataclismul devorează atenţia publică. Londra e saturată de cultură – de vârf şi de impact public intens. Aici sunt săptămânal expoziţii Rodin sau Banksi; concerte Carerras sau Timberlake… pe Piccadilly a trecut un gigantic elefant de lemn, înalt cât trei clădiri, instalaţia unei poveşti Jules Verne sau, în Trafalgar Square, 5.000 de oameni “cântă” la nuci de cocos într-un spectacol faimos, semnat Monty Python…

Interviul poate fi citit integral aici.

Am fost la redeschiderea din toamna a ICR Londra si urmaresc ce se mai intampla acolo. Probabil ca n-ar fi rau ca din ce in ce mai multe ICR-uri sa urmeze modelul londonez sau sa-si dezvolte o strategie proprie cel putin la fel de indrazneata si de percutanta…

Sa votati bine!

Am fost ieri seara, impreuna cu Traian Razvan Ungureanu, la “Tu decizi”, un format hibrid care i-a reunit, timp de 2 ore, pe Robert Turcescu, Andrei Gheorghe si Corina Dragotescu.

Emisiunea poate fi vazuta aici, pe site-ul Realitatea TV.

Reiau mai jos cele doua articole care rezuma pozitia mea in legatura cu criza politica si cu referendumul de maine:



La sfarsitul emisiunii, am fost rugati sa scriem pe o foaie din background 3 dorinte (e vorba de proiectul derulat de Realitatea TV zilele acestea – “Ce-si doresc romanii?”).

Dorintele mele sunt:

Cu stangu-n dreptu’

Intr-o dezbatere organizata de Robert Turcescu de 1 mai, am atins, in treacat si cam frivol, chestiunea proprietatii si a mostenirii.

Din pacate, n-am avut ocazia sa spun mai multe despre aceste lucruri, desi mi-as fi dorit. Nici n-am banuit cata panica voi crea pronuntand cateva dintre tabuurile postdecembriste.

Aud ca l-as fi speriat pe insusi Gigi Becali, ceea ce, dati-mi voie sa cred, nu-i putin lucru. Dl Becali nu-i omul pe care sa-l sperie, bunaoara, o galerie care exulta in sloganuri rasiste memoria unui criminal de razboi.

Si totusi, naturelul simtitor al patronului Stelei nu reuseste sa digere cateva reflectii despre proprietate si despre mostenire fara ca asta sa-i induca un sanatos atac de panica. Si nu oriunde, ci in vazul lumii, pe sticla adica, unde aud ca m-ar fi branduit „un pericol pentru Romania”.

Sa fim bine intelesi. Este onorant sa fii considerat „periculos” de cineva precum Gigi Becali, dar, urmandu-l pe Kurt Cobain, as vrea sa-i ofer patronului Stelei ocazia sa ma deteste pentru ceea ce sunt decat sa se teama pentru ceea nu sunt.

Pesemne ca dl Becali ma confunda cu militantii altermondialisti. Ma vad nevoit sa-l asigur ca nu voi devasta niciodata un fast-food, dupa cum nici n-am de gand sa-mi dau singur foc la Smart. Cred insa ca proprietatea nu trebuie fetisizata, pentru ca aceia care doresc sa reflecteze asupra ei sa o poata face.

De la reflectie la revolutie si la abolire e un drum foarte lung, pe care, din cate cunosc eu, niciun intelectual de stanga din Romania nu si-a propus inca sa-l parcurga. Asadar, cand avertizeaza impotriva insurgentei, dl Becali comite, ma tem, o simpla proiectie.

In ce priveste mostenirea, ca si in cazul proprietatii, problema apare cand statul permite exercitarea nelimitata a acestui drept. Atunci cand averi care insumeaza de mai multe zeci de ori PIB-ul unor tari estice pot fi transmise unor mostenitori care n-au niciun merit in acumularea lor, egalitatea sanselor, garantata de toate democratiile (nu doar de cele socialiste), are de suferit.

O solutie ar putea fi, desigur, nu abolirea dreptului de succesiune, ci taxarea drastica a mostenirilor astronomice. N-am sa insist asupra acestei chestiuni pentru ca sunt convins ca unul dintre consilierii dlui Becali va fi in stare sa-i explice mai bine decat mine de ce e nevoie, chiar si in capitalism, ca statul sa nu incurajeze aparitia unor intretinuti de lux si sa forteze recircularea capitalului.

In America, peste 100 de magnati, intre care si Bill Gates Sr., pledeaza, in cadrul miscarii pentru o economie cinstita, pentru taxarea progresiva a mostenirilor. Daca noua taxa s-ar aplica, peste 6,5 milioane de dolari din averea lui Gates Sr. s-ar intoarce la stat. In cadrul unei audieri la Comisia de Finante, Gates Sr. i-a avertizat pe senatori ca actuala fiscalitate duce la crearea „unei aristocratii bazate exclusiv pe avere, fara nicio legatura cu meritul”. Pana la legiferarea taxei, fiul sau, proprietarul Microsoft, a anuntat deja ca nu le va lasa mostenitorilor sai decat o mica parte din avere.

Pana la urma, reactiile lui Gigi Becali si ale altor oameni de dreapta nu fac decat sa-mi confirme impresia ca potentialul anxiogen al ideilor de stanga in Romania este inca extrem de ridicat. Poate ca dl Becali si cei care-l urmeaza in gandire ar face mai bine sa se menajeze pe viitor si sa evite contactul cu stimulul fobic. Care, ii asigur, nu este, de fapt, stanga, ci democratia.