Să fim bine înţeleşi – nu am nimic cu sărbătorile. Am o problemă cu sărbătorirea lor. Iar din întreg calendarul sărbătoresc românesc, sărbătorile de iarnă îmi întind nervii la maxim. Lucrul nu se întîmplă de ieri, de azi, iar motivele nu sînt frivole. Puse în scris, am speranţa că mă vor linişti într-o oarecare măsură, fie şi în aceea că îi vor scoate pe alţii din sărite.

Sărbătorile lor

Puţine lucruri îmi produc un disconfort egal cu cel resimţit în faţa totalitarismului ţeapăn al celor care-şi închipuie că sărbătoarea lor religioasă e şi sărbătoarea mea. Că Mîntuitorul s-a născut şi pentru mine. Că S-a răstignit şi a Înviat şi pentru mine.

Sînt cei care-mi vin cu busuiocul în casă, stropindu-mi tablourile, sînt cei care-mi aduc lumină de Înviere, pătîndu-mi fotoliile, sînt cei care-mi cîntă colinde în magazine, otrăvindu-mi cumpărăturile cu rugăminţi mieroase la sfîrşit: Nu vreţi să semnaţi pentru condamnarea sodomiei? Nu sînteţi împotriva legalizării prostituţiei? În ce fel de ţară vreţi să trăiască copiii dvs? Nu vreţi să donaţi şi pentru Catedrala neamului?

Încerc să-mi închipui cum ar arăta un Bucureşti cu adevărat multi-cultural în care adepţii fiecărui cult religios s-ar apuca să infesteze spaţiul public cu manifestări cel puţin la fel de entuziaste şi insidioase ale propriilor sărbători. Clamarea în falset a Naşterii şi a Imaculatei Concepţiuni de către grupuri turbulente de seminarişti şi aurolaci s-ar completa de minune cu bocetele funerare ale cohortelor de evrei ieşiţi să ţină Yom Kippur-ul în stradă ori cu prosternările Mecca-centriste ale musulmanilor găsiţi de cîntarea muezzinului care la o casă de schimb, care în staţia de autobuz, care făcîndu-şi cumpărăturile în Amzei.

Tabloul ar fi complet dacă adăugăm în Pasajul de la Universitate o jumătate de duzină de măicuţe anabaptise intonînd psalmii lui David, doi iluminaţi ai buddhismului tantric împreunîndu-se pe scara rulantă şi un adept rătăcit al şcolii Zen executînd koan-ul pe una dintre mesele de la McDonalds.

Într-un astfel de scenariu, Bucureştiul ar căpăta, de bună seamă, un aer pitoresc, dar mă îndoiesc că şi respirabil. Realitatea e că ar trebui să mă bucur că românii sînt majoritar creştini de rit ortodox. La întrebarea cum poate fi cineva român?, primul răspuns care-mi vine în cap de sărbători este: slavă Domnului, reuşind să nu fie hindus!

Inchiziţia veseliei

Ştiu însă foarte bine cît înseamnă procentul de bună-credinţă din numărul celor care sărbătoresc Naşterea, Botezul, Intrarea în Ierusalim, Învierea sau Înălţarea.

Devenim, încet, încet, un popor nedus la biserică, dar care trăieşte trăgînd cu ochiul la sărbătorile acesteia. Devenim un popor de uşernici. Nu credem cu adevărat, dar ritualurile ni se par simpatice (trecutul pe sub masă), pe undeva chiar cuceritoare (noaptea de Înviere), mai ales dacă nu cer eforturi prea mari (cruci rapide în faţa Bisericii, acatiste la sărăbători, popă la botez, nuntă şi înmormîntare).

Asezonăm din plin cu ritualuri de tradiţie sau de import: facem bradul, primim colindători, tăiem porcul, pocnim artificii, facem porcării, cîntăm colinde, bem şampanie, mîncăm porcării, ne uităm la televizor, oferim şi primim cadouri, mîncăm porcăriile rămase, sorcovim, strîngem bradul, aruncăm restul de porcării. Ritualul nu mai e un îndreptar de bună folosinţă a sărbătorii, e un algoritm cu ciclare infinită: fă aia, nu fă aia, du-te după aia, pune aia, nu pune aia, nu se face aia, zi şi tu ca aia, în fine – ce bine ne-am aia şi anul ăsta!

O ironie bizară a secolului în care trăim face ca aceşti liber cugetători care instrumentează cam toată comedia sărbătorilor de iarnă să fie mai agresivi decît predecesorii lor, credincioşii get-beget. Agresivitatea credinţelor laice e mai periculoasă astăzi decît fanatismul religios. Pentru că, dacă pentru credinciosul religios eşti în orice moment un potenţial convertit, pentru credinciosul laic eşti botezat avant la lettre.

El e convins că şi tu crezi, asemenea lui, în veselia sărbătorilor de iarnă, în bunătatea crăciunului (cu literă mică), în spiriduşii Coca-Cola, în promoţiile şi discount-urile de sezon, în faptele bune făcute în faţa camerei de filmat, în sarmale, caltaboş, sîngerete şi, mai ales, în Cristian Tabără. Pentru că cine nu crede în Cristian Tabără de sărbători?

Cu aceşti cruciaţi care propovăduiesc veselia generală ca singură formă de mîntuire în luna decembrie se războiesc nervii mei. Le primesc felicitările şi le trimit altele, le fac cadouri şi vizite şi le primesc cadourile şi vizitele, merg la petrecerile lor de Crăciun, unde le cunosc soţiile şi le laud Craciuniţele, îi salut prin magazine şi fac conversaţii amabile despre decoraţiunile de brad, le mănînc porcăriile şi le laud artificiile.

Şi în tot acest timp, îmi epuizez stocurile de Distonocalm, Calmepan, Xanax şi Diazepam. Ca să se simtă ei bine. Ca să nu se supere. Pentru că ei se supără foarte uşor şi-i ţine foarte mult. Cel puţin până la Florii. Aşa că mai bine nu-i superi.

:: text publicat iniţial pe Liternet. L-am reluat aici prescurtat.