Mă scuzaţi că vă deranjez, sper să nu vi se pară exagerat dacă o să vă rog să va faceţi puţin timp să citiţi această rubrică, acest articol, vreau să zic, ştiţi, nu e chiar o rubrică, adică, sigur, are un titlu, observaţi, pâine prăjită, mă rog, poate nu vi se pare foarte inspirat, eu l-am ales, nu, nu trebuie să vă simţiţi prost,
sunt onorat că v-aţi oprit asupra lui, nu oricine citeşte «Dilema» ştie de rubrica asta, nu, sigur că d-voastră nu sunteţi oricine, sunteţi un cititor selectiv, lucrul acesta se vede, nu neapărat din selecţia acestui articol, o prostioară, o bagatelă, un moft, nu vreau să spun că sunteţi genul care-şi pierde timpul cu mofturi, departe de mine aşa o bănuială, spuneam doar că probabil nu citiţi tot ce se scrie în «Dilema»,
nu că n-ar fi totul foarte interesant, toţi colegii mei, dacă pot îndrăzni să-i numesc aşa, scriu foarte bine şi sunt, cum se spune, solid mobilaţi intelectual, ceea ce, în fine, nu ştiu dacă se poate spune şi despre mine, dar asta e o altă poveste, nu cred că vă interesează, nu?
Aşadar cred că puteţi găsi lucruri interesante oriunde aţi deschide revista, sigur, mie-mi place să citesc mai întâi de toate articolul dlui Pleşu, pentru că nimeni nu mai scrie ca dl Pleşu, poate doar dl Cosaşu, era o vreme, prin facultate, prima facultate, ştiţi, eu am început mai multe şi n-am terminat nici una, bine, asta nu spune foarte multe despre cineva, nu?
dar să ştiţi că n-am abandonat cu totul şcoala, anul ăsta m-am reînscris la facultate, nu, nu filosofie, altă facultate, nu contează care, n-are sens să vă îmbâcsesc memoria cu aşa ceva, sper, totuşi, că nu vă gândiţi la management, da, ştiu că vi s-ar părea mai firesc, dar aş vrea totuşi să vă asigur că e vorba de ceva, cum să vă spun, mult mai elevat
ah, acum ştiu ce-o să ziceţi, o să ziceţi că am dat la teologie şi ştiu, e numai vina mea că v-am lăsat să credeţi asta, ei bine, nu, e vorba de cu totul altceva, mai fin, aşa, cum să vă spun, e ceva care se potriveşte sufletelor delicate, e de fapt vorba de istoria artei, nu, nu specializarea de la Istorie
nu, ştiu că se spun pe seama tot felul de răutăţi, cum că aş fi coleg cu Belfast, vreau să sper că nu puteţi da crezare unor asemenea enormităţi, sigur că e vorba de specializarea de la Universitatea de Arte, da, sigur că da, nici nu putea fi vorba de alta, la admitere nici nu ştiam că există o specializare similară la Istorie
în fine, pe d-voastră nu cred că vă interesează toate lucrurile astea, poate vă plictisesc, nu-i aşa, mai acordaţi-mi doar cinci minute, promit să nu abuzez de timpul d-voastră, aşadar de unde pornisem?
A, sigur că da, vă spuneam că a fost o vreme în facultate, în prima facultate, când îl citeam primul pe dl Cosaşu, nu pentru că ar fi scris mai bine decât dl Pleşu, dar era o vreme când dl Pleşu nu mai scria deloc la «Dilema», bine, asta era pe vremea când revista încă nu se învechise, nu, nu, în nici un caz nu vreau să spun că a devenit bătrânicioasă, era doar un joc de cuvinte, «Dilema», «Dilema Veche», învechire, v-aţi prins, nu?
da, era o vreme când îl citeam mai întâi pe dl Cosaşu, dar apoi dl Pleşu a început să scrie din nou şi atunci dl Cosaşu a trecut iar pe locul doi, să nu mă-nţelegeţi greşit, nu vreau să fac ierarhii, îmi place foarte mult cum scrie dl Cosaşu, dar dl Pleşu e aşa, cum să vă spun, îmi place că scrie despre actualitate, că e foarte contemporan, ştiţi?
e foarte la zi, bine nu tot timpul, vă spun sincer, când publică «note, stări, zile» am aşa o senzaţie că i-a fost lene să mai scrie ceva, dar trec cu vederea, pentru că şi pe dl Cosaşu îl mai apucă uneori lenea şi-i scrie fiului inexistent
nu vreau să credeţi că am ceva cu fiul dlui Cosaşu, nu, nu l-am cunoscut, dar sunt convins, cu aşa un părinte, că n-aş avea ce să-i reproşez, ei, dar uite despre cine-am ajuns să vorbim, o persoană cultivată ca d-voastră cu siguranţă că îl şi cunoaşte pe fiul dlui Cosaşu şi eu vă plictisesc cu detaliile acestea superficiale…
vă rog frumos să nu vă supăraţi, îmi dau seama că am abuzat de timpul dumneavostră, aşa fac mereu, îmi cer scuze, nu mă pot abţine niciodată, vă rog să mă iertaţi, ştiu că nu se face, aşadar, ce voiam să vă spun, asta dacă nu am depăşit deja numărul de semne, ba tocmai l-am depăşit, asta este, aşadar o să fiu foarte scurt, foarte la obiect, vă rog să fiţi foarte atent, ceea ce am să vă spun e ab-so-lut con-fi-den-ţi-al şi de ma-xi-mă im-por-tan-ţă: încetaţi să vă mai scuzaţi la tot pasul! Vă jur că nu aveţi nici o scuză. Dar absolut nici o scuză!
:: Articol publicat, scuzaţi expresia, în Dilema Veche de săptămâna trecută, la rubrica pâine prăjită, iertaţi de vorbă proastă
“Daca in anii ’90 a fost nevoie ca talentele sa fie sacrificate pe altarul competentei, in cazul douamiistilor aceasta datorie a fost stinsa”.
