Generatia reparata

“Daca in anii ’90 a fost nevoie ca talentele sa fie sacrificate pe altarul competentei, in cazul douamiistilor aceasta datorie a fost stinsa”.

Fac parte dintr-o generatie care se drogheaza cu munca.

Cei care ne preced au facut de mult supradoza: o ard prin posturi de senior management in birourile aseptice ale multinationalelor din Pipera si se intreaba ce s-a ales de viata lor.

Absolventul de Belle Arte se ocupa de Corporate Affairs, chimistul coordoneaza Relatiile Externe, iar literatul conduce Divizia de Vanzari. Sunt oameni care au ales sa nu-si urmeze visurile, intr-o vreme cand era in primul rand nevoie de cineva sa munceasca. Romania le datoreaza enorm, dar mi-as dori ca nicio alta generatie sa nu mai fie nevoita sa faca alegeri atat de crunte.

De altfel, nici nu cred ca mai este cazul. Cel putin nu cu generatia mea.

:: continuarea in EvZ

Robinson, mai pune mana pe-o carte!

Am fost taguit de Carmen sa spun ce carti as lua cu mine pe-o insula pustie. 5 titluri. De regula nu dau curs jocurilor de societate de pe blogosfera, dar o sa fac o exceptie de dragul versului din Cohen sub care Carmen si-a asezat blogul.

Mai trebuie spus si ca nu-mi plac topurile pentru ca ma prind intotdeauna dupa publicare ca am uitat ce era mai important. Asa ca luati lista de mai jos cu titlu provizoriu. Sunt primele titluri care mi-au trecut prin minte.

Draga Robinson, cand iti faci bagajul, nu uita sa iei cu tine:

Poeziile lui Esenin. Pentru “Eu n-am vazut, persano, Bosforul niciodata, sa nu ma-ntrebi de dansul, ca nu stiu sa-ti raspund”. Si pentru “Omul negru”. O sa te bantuie, dar o sa-ti treaca.

Caragiale, volumul 3 (Schite si articole) din Opere Complete. Sa-l citesti cand ti se face dor de casa!

Jurnalul de la Tescani al lui Andrei Plesu. Pentru moftul “Semeni cu Balzac!” “Ma simt honoré”… Sunt curios daca Vineri o sa priceapa poanta.

Razboiul sfarsitului lumii de Llosa. Stiu ca sunt multe personaje, care te vor traumatiza in singuratatea aia, dar n-o sa intelegi nimic despre canibali daca nu citesti cartea asta. De fapt, spun prostii, ia orice-ti pica in mana din Llosa, numai sa aiba peste 500 de pagini. O sa-ti tina de urat in noptile lungi de pe insula.

O zi mai lunga decat veacul de Cinghiz Aitmatov. Ai sa afli ce inseamna mankurt, adica chestia aia oribila pe care ai de gand sa i-o faci lui Vineri. Dar o sa-ti intre cartea asta pe sub piele mai ceva ca veninul unui scorpion. O sa poti s-o recitesti oricand, de la Est la Vest si de la Vest la Est. Si crede-ma, Robinson, o sa te indragostesti de cartea asta!

Destul. Sa mai zica si Ruxi, Tache si Eminescu.

De maine in EvZ

De maine semnez un editorial saptamanal in Evenimentul Zilei. A fost o stire in ziarul de vineri, o puteti citi aici (Mersi, Cristi, pentru incurajari!). As vrea sa demontez macar pe blog un zvon care incepe sa circule: colaborarea cu EvZ nu inseamna ca “plec” de la Catavencu. In primul rand, pentru ca n-am de unde sa plec: din redactia Catavencu nu mai fac parte din mai din motive care tin de agenda mea. Dar scriu in continuare, atunci cand e cazul, texte legate de Delta.

In al doilea rand, pentru ca n-am de gand sa plec de la Asociatia “Salvati Dunarea si Delta – Academia Catavencu”, unde lucrez de aproape trei ani si unde ma simt bine mersi. S-a intamplat ca cei de la EvZ mi-au facut o oferta care mi-a suris pentru ca dintre toate cotidianele noastre ma regasesc cel mai bine in politica de comentarii a acestui ziar. Atat. Imi place sa cred ca si trustul Realitatea Media va proceda la fel cand o voce din trustul Ringier se va regasi mai bine intre editorialistii de la Cotidianul.

I want to thank the Academy…

Cat eram la Londra, am ratat probabil singura ocazie de a ma imbraca in smoking si a urca pe scena pentru a “multumi Academiei”. Filmuletul in care am jucat alaturi de colegii de la Erudio Alumni in cadrul Teacher’s Film Festival a luat marele premiu (plus premiul pentru cea mai buna interpretare masculina, dar asta e integral meritul lui Mircea Tiplea).

Teacher’s Film Festival a adunat echipe de amatori din mai multe companii, carora li s-a cerut sa parodieze/reinterpreteze filme celebre. Noi am ales Forrest Gump, pe care l-am reinventat sub forma de balada corporatista.

Noi, adica absolventii primei promotii ai Erisma, programul de leadership creativ oferit de Asociatia Erudio. E vorba de o initiativa singulara in Romania, un program de trei luni in cadrul caruia managerilor de top, trecuti si ras-trecuti prin toate trainingurile posibile, li se ofera sansa de a-si cultiva zonele mai putin explorate in lumea bussiness-ului: scriere creativa, tehnici teatrale, maniere elegante, logica si argumentare, oratorie, autocunoastere, influentare si persuasiune.

Pentru ca se adreseaza liderilor, Erudio a ales pentru fiecare modul traineri care sunt considerati la crème de la crème in domeniile in care profeseaza: Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, Oana Pellea, Mircea Cartarescu, Robert Turcescu si multi altii.

Dupa absolvire, primii cursanti au fondat o organizatie de alumni si primul proiect dus la bun sfarsit a fost participarea la
Teacher’s Film Festival. Nu-mi dau seama cat de graitor e filmuletul pentru cineva care nu stie cu ce se mananca delicatesele corporatismului, dar in spatele filmului exista o poveste mult mai frumoasa: 18 oameni super-ocupati, super-importanti (nu exagerez, priviti aici cu ce se ocupa fiecare), obisnuiti sa faca saptamanal naveta prin Europa sau aiurea, s-au adunat timp de mai multe weekend-uri ca sa traga dubla dupa dubla cu entuziasmul si seriozitatea unor actori profesionisti. Dincolo de ceea ce se vede pe ecran, making-of-ul spune povestea unui altoi mai viu si mai roditor pe care lumea de sticla si hartie a corporatiilor din Romania l-a primit prin Erudio.

Bun, si ce caut eu in toata povestea asta? Pe langa locurile platite, Erudio ofera, in fiecare promotie, cateva burse cursantilor care provin din mediul academic sau neguvernamental. Lucky me, m-am bucurat si eu in primavara de generozitatea creatorilor Erudio (Liviu Papadima, Mihaela Ginju, Adrian Stanciu, Georgiana Dragomir, Cosmin Alexandru).

Daca ar fi sa spun cu un singur cuvant ce poti obtine in urma unui program de leadership, as spune ca te re-centreaza, ceea ce, intr-o societate al carui singur centru pare a fi consumul, nu e putin lucru. Mie, de exemplu, Erudio mi-a dat gandul bun sa ma reapuc de scoala. Daca ar fi numai asta, si tot nu cred ca le voi putea multumi indeajuns vreodata. Dar n-a fost numai asta, au mai fost si oamenii extraordinari pe care i-am avut colegi sau profesori timp de trei luni si nenumaratele lectii frumoase de viata pe care 14 ani de invatamant de stat n-au reusit sa mi le predea.

Daca as fi ajuns la Gala Teacher’s, asta as fi vrut sa spun: I want to thank Erudio, my personal Academy. Si Danei Untescu, lui Adi Pop si lui Marian Popescu, producatoarea si cei doi regizori ai filmului, fara de care entuziasmul s-ar fi pierdut pe drum si nu si-ar mai fi gasit trofeul la capatul covorului rosu.

:: Daca intrati aici, gasiti o declaratie savuroasa a actorului principal, care n-a putut ajunge nici el la Gala. Merita vizionata 🙂

The Romanian Invasion

La Londra, Institutul Cultural Roman functioneaza intr-o vila superba, localizata la cea mai posh adresa posibila: 1 Belgrave Square. Dincolo de simplitate, adresa ascunde, pentru necunoscatori, proximitati tentante: e la numai cinci minute de Trafalgar Square, de Buckingham Palace si de Hyde Park Corner. Casa a fost cumparata de Carol al II-lea pentru Elena Lupescu si folosita ulterior ca resedinta a ambasadorilor nostri la Londra. De anul acesta, a fost data integral in folosinta ICR-ului.

Gabriela Massaci, noul director al ICR Londra, a sosit la post impreuna cu o echipa de numai 3 oameni si a avut la dispozitie mai putin de 6 luni pentru a pune pe picioare noua prezenta culturala a Romaniei in capitala britanica. S-a luptat cu mult moloz – la propriu, dar si birocratic – insa ceea ce am vazut in weekend-ul dedicat relansarii Institutului a fost exemplar.


Vioara, chitara si baronesa

Vineri si sambata, Alexander Balanescu si Ada Milea au interpretat spectacolul “Insula”, pe versuri de Gellu Naum, in fata unei sali pline ochi cu romani si britanici. Pataniile unui Robinson singur pe-o insula populata cu personaje imaginare nu aveau cum sa nu miste un public obisnuit sa-si traiasca singuratatea in cubicles-uri. Vioara lui Balanescu sau vocea si chitara Adei fac singure un spectacol. Incercati sa va imaginati ce iese cand le pui laolalta. Sau mai bine nu incercati. Mergeti sa-i ascultati (pe 12 decembrie, ora 20, la Odeon).

Ada: Robinson?
Alex: Yes, mother…
Ada: Do you think those were pirates?
Alex: I’m sure they were. I think I’m sure.
Ada: Do you think they’ll eat us?
Alex: I’m sure they will. I think I’m sure. They’ll surely eat you. I live alone.
Ada: But I also live alone.
Alex: You have no proof…
Ada: Will you at least cry for me?
Alex: That will be my pleasure.
Ada: Thank you, son.
Alex: No, thank you, mother.
Ada: No, thank you, son.
Alex: Thank you, mother.

Spectatorul-surpriza al serii de vineri a fost baronesa Emma Nicholson (foto, stanga), fosta raportoare pentru Romania, demonizata de presa damboviteana pe vremea cand manifesta un interes suspect pentru situatia copiilor institutionalizati. Putina lume stie ca, la Bruxelles, baronesa a fost de multe ori un promotor agresiv al Romaniei, mai ales in randurile celor pe care diplomatia romana i-a lasat asa cum i-a gasit: indiferenti si ignoranti. La Londra, spectacolul i-a placut enorm: o imbratisa pe Ada, ii spunea ca e geniala si ne-ntreba de ce nu face Romania un turneu in toata Europa cu “Insula”. Chiar. De ce?

O sa discutam mai multe despre acest subiect intr-o editie Cultura libre dedicata promovarii culturale a Romaniei (13 decembrie: Gabriela Massaci, Horia Roman Patapievici, Valentin Naumescu).

Debarcarea din Belgrave Square

In seara relansarii, toata echipa a tapetat holul de la intrare cu frunze aduse din parc si a lipit pe pereti pagini din Daily Express cu celebrul titlu “Prepare for the Romanian Invasion!”. In salonul din dreapta, Tudor, artistul “in residence”, canta la vioara. In stanga, in salonul de bauturi, conversatia, trabucele si canapelele aminteau de vremea cand Churchill insusi vizita vila din Belgrave Square.

Intre cei veniti sa incurajeze noua echipa: Adrian Green, Director Arts, Creativity & Learning la British Council, venit cu un buchet de flori din partea organizatiei (Gabriela Massaci a lucrat aproape 12 ani in British Council Romania si a acceptat postul de la Londra in urma unei intelegeri intre British Council si ICR), Richard Ralph, fostul ambasador britanic la Bucuresti, Serban Cantacuzino, descendentul londonez al celebrei familii, Andrew Popper, Seful Casei M.S. Regelui Mihai, Richard de Marco, unul dintre cei mai importanti dealeri si istorici de arta britanici.

Horia Patapievici, Valentin Naumescu si Gabriela Massaci


Dupa speech-uri, s-a proiectat The Making of ICR London, un filmulet cu mult moloz, faianta si haz despre cele 6 luni care-au trecut de la instalare. Cel mai bine a descris atmosfera intregii seri o englezoaica exuberanta care prindea de brat pe oricine i se parea ca vorbeste romaneste si ii spunea: You know that what you have to give us is more than what we have to give you? Are you aware of that, of your fantastic new culture? If I had to use one word to describe everyhting I’ve seen here this evening that would be: Energy!!

Gabriela Massaci si baronesa Emma Nicholson

Cred ca acelasi lucru l-a simtit si Horia Patapievici, Presedintele ICR, vizibil multumit de succesul serii. Din fericire, succesul nu va fi unul singular, de protocol. ICR Londra pregateste deja noi evenimente. Si ele tintesc exact acolo unde trebuie sa ne promovam: in mintile tinerilor, mereu deschisi la nou intr-un oras in care doar somnul pare a fi o prejudecata. Weekend-ul viitor merg la Londra Brazda lui Novac si Gojira cu un spectacol de vizualuri si sunete electronice. Bine ca are cine sa-i cheme.

:: Imagini: Laurentiu Garofeanu, ICR Londra, DIM (diditmyself)
:: Mai multe imagini de la relansare aici.

Errata: Apocalipsa nu merge nicicum

Am pus acum o saptamana pe blog un pamflet la adresa inginerilor, Apocalipsa merge si-asa, publicat in miezul galcevei inginerilor cu poetii din Almanahul Catavencu de anul trecut. Rau am facut. Scos din cotext, textul suna atat de serios incat m-am intrebat si eu daca nu cumva fac figura de colportor de bancuri cu blonde, evrei si avocati. Din pacate, indoiala nu m-a convins cu totul si am apasat Publish.

Au fost cateva comentarii de bun simt in marginea textului si le multumesc celor care le-au facut: mai abitir decat argumentele, tonul acestor comentarii m-a convins ca mi-am ales o tinta prea vaga, ca s-o pot nimeri cu-adevarat. Am sters pamfletul de pe blog pentru ca un numar insemnat dintre cei vizati nu meritau sa fie expusi la o bascalie gratuita care astazi nu-i mai priveste, daca i-a privit vreodata. Imi pare doar rau de comentarii, meritau pastrate, dar am apasat Delete la fel de iute pe cat am apasat Publish. Nu stiu cat sens mai fac in lipsa pamfletului, dar ma simt dator sa le reproduc chiar si asa. Mea culpa.

At 12:12 PM, rox said…

Ai desfiintat de tot inginerii. E una nu pot sa vorbesc in numele tuturor ci doar in numele celor pe care ii cunosc si pe a caror diploma scrie inginer, nu suntem asa.
Nu stiu cat de ingineri suntem ca ingineri de software, dar tot gandire matematica si logica avem la baza. Si crede-ma gandim si ne punem si alte probleme decat ceea ce facem ca sa ne castigam painea. Atata logica in fiecare zi cere si putina gandire libera, putina visare, poezie sau muzica.
Probabil ca sunt si ingineri ca cei despre care vorbesti, dar slava domnului nu in jurul meu. Invatand sa gandim logic si practic nu inseamna ca doar asa gandim, am innebuni, nu adormim visand aplicatiile la care lucram si nici nu vedem linii de cod peste tot, dar cautam logica peste tot, asta recunosc.
Un inginer nu e doar un instrument care aplica o metoda, un inginer are nevoie de viziune si imaginatie sa isi faca treaba, mintea lui cauta mereu si nu oboseste.
Nu pretind ca suntem intelectuali,ci doar oameni care think outside of the box( folosirea expresiilor in engleza e defect profesional, traducerea in romana suna stupid, in engleza suna mai shmecher).

At 12:34 PM, laurentiu said…

Draga Rox, un text de asemenea penibilitate ca cel al lui Bucurenci nu merita efortul de a raspunde.

At 2:04 PM, Anonymous said…

Sunt inginer de aparatura medicala si “profesorul” medicilor in utilizarea aparatelor super-sofisticate ce uneori ne salveaza viata. Nu sunt un obtuz dar nu inteleg de unde vine ura asta pentru o meserie care pana una alta, unora ni se potriveste manusa. Un articol trist, Dragos…

At 8:01 PM, un intelectual cu pretentii said…

nu e trist articolul, ci e prost. e “merge si-asa”. avea niste premize interesante, dar si-a batut joc de ele, s-a lasat dus de val, a exagerat unde nu era cazul, etc. si nu si-a acordat ragazul necesar unei teme delicate si ambitioase. in final, reuseste doar sa jigneasca si sa para apucat, nicidecum sa explice vreo stare de lucruri si sa mai arunce vreo lumina asupra tagmei ingineresti si influentei sale asupra romaniei. daca stau sa ma gandesc, mda, pare un articol scris de un… inginer!

At 9:01 PM, Anonymous said…

mi se pare ce de data asta ai cam dat-o in bara domnule bucurenci…poate nu asta a fost scopul articolului dar a sunat ca o insulta la adresa inginerilor…they’re humans,just like you…oameni cu o slujba ca multe altele,drept care nu vad de unde ai dreptul sa ii desfiintezi de tot…poate ca totusi nu am fost eu in stare sa inteleg ce ai vrut de afpt sa spui…oricum,am fost dezamagita sa-l citesc…

The new Babylon

La Venezia, o expunere din pavilionul Italiei spunea despre Londra ca este primul uber-city. Tot de acolo am aflat ca in mai anul trecut La Republica a numit Londra noul Babilon. Am ajuns ieri la Londra, pe care n-am mai vazut-o de cinci ani, si, intr-adevar, nu poti scapa de senzatia ca aici se construieste ceva: e prea multa agitatie si prea multa energie ca sa fie totul in van. Planurile urbanistice nu vorbesc insa de un nou turn Babel, ci de sute de astfel de turnuri care vor puncta intinderea de asfalt si caramida rosie a celui mai mare sat de pe planeta. Prevazator, Dumnezeu a amestecat aici limbile mai inainte ca marea constructie sa inceapa, asa ca probabil fatadele de maine ale Londrei se vor asorta la fel de eclectic ca spectacolul de chipuri si voci dintr-o noapte in Soho.

Am ajuns, dupa un warm-up in cartierul pana nu demult rau famat, la petrecerea Fiction din Cross. Trei incaperi, trei muzici si fotolii in aer liber la minus 10 grade. Decadenta. La plecare, citeam intr-un ziar romanesc ca Londra a ajuns capitala mondiala a cocainei. Aici ziarele anunta pe prima pagina ieftinirea gramului concomitent cu scaderea calitatii prafurilor. Pe langa o stire ca asta, otravirea cu Plutoniu radioactiv a unui fost spion sovietic intr-un restaurant japonez pare o bagatela. Noaptea pe strazi circula oameni mai varza ca-n Amsterdam, iar cluburile sunt invadate de o specie mutanta de homo partiens. Orasul e atat de viu incat ma urmareste mereu senzatia ca la plecare am decolat dintr-o cripta.


Dimineata, la iesirea din The Cross, suntem rugati sa urmam traseul pentru coada la taxiuri, desi nu e nici o coada. Vrem sa sarim gardurile metalice, dar bodyguard-ul amabil insista: sir, sir, this way, please! Imi inchipui ca asa o ardeau romanii in perioada pe care noi am numit-o ulterior decadenta. Ordine si disciplina intr-un univers care se macina si se prabuseste in sine insusi.

Overall, m-am indragostit de orasul asta. Daca istoricii de maine vor numi secolul XXI “perioada euro-centrismului decadent”, prefer sa-mi beau ceaiul intr-un loc unde decadenta face macar zgomot. Pentru un extremist de centru in devenire, refuzul periferiei si-ar gasi aici un deznodamant fericit. Nicaieri nu am mai avut atat de pregnanta senzatia ca ma aflu in miezul lucrurilor, in punctul de fierbere al batranului continent. Daca mi se permite o parafraza atat de aiurea, Londra e ubersexuala prin scop, metrosexuala ca facere si pornosexuala prin devenire. We just make the perfect match.

Hier encore

Ieri mi-am văzut foştii colegi de şcoală generală. Au trecut 10 ani. Aş fi mincinos să spun că muream de nerăbdare să-i văd: eram mai degrabă temător gândindu-mă la perspectiva de a petrece câteva ore în compania unor virtuali aproape 30 de necunoscuţi. După primul minut de autism complet, am început să leg numele cu figurile şi cu amintirile şi m-am scufundat într-o anamneză veselă şi suculentă.

Mi-era teamă, din cauză că reţin foarte greu combinaţiile nume-figură, că o să fac tot felul de gafe. Dar memoria nu mi-a jucat nici o festă. Mi-am dat repede seama de unde atâta performanţă: era, totuşi, vorba de numele pe care le-am auzit strigate la catalog patru ani de zile. O altă descoperire a fost că traiul colectiv şi colectivizant a lăsat urme adânci: canalele de comunicare s-au refăcut rapid, ca nişte albii secate demult şi îndiguite sumar, pe care primul şuvoi de apă spulberă orice oprelişti. Ne-am întâlnit şi am făcut click. Pur şi simplu.

Fizionomiile nu s-au schimbat totuşi atât de mult pe cât mă aşteptam. Trei, patru surprize mai mari. În rest, natura şi-a urmat cursul. Profesional asemenea. Am reţinut câteva vârfuri: un director de sucursală bancară, un dansator, un magistrat, un consultant legal în afaceri. Şi am aflat ultimele episoade, cam crâncene, din viaţa unui băiat care mi-a fost foarte drag şi pe care nu mă aşteptam să-l întâlnesc, dar despre care o să povestesc altă dată.

Cea mai importantă descoperire, mi-am dat seama abia acum dimineaţă, scriind această însemnare, a fost că mi-am (mai precis, mi s-a) adus aminte că voiam să mă fac scriitor încă din pre-adolescenţă. Scriam poezii, scoteam o foaie (literară!?, nu se mai poate şti), exista un panou unde afişam săptămânal poezii, aveam, care va să zică, activitate literară precoce şi în generală, nu doar la în şcoala primară. Cum? Nu mai ţineam minte? E greu de spus. Să zicem că amintirile s-au blurat suficient ca să le ignor. Ieri seară le-am scos din fundul raftului, le-am desprăfuit şi le-am aranjat în vitrină. Cum ar veni, succesiunea pasiunilor chimie-fizică-filosofie n-a fost decât o derivă. Şi n-a durat decât şase ani. Ca să vezi. Dacă la 40 de ani voi fi scris ceva valabil, ăştia şase ani or să pară o rătăcire de scurtă durată.

Îmi priveam ieri seară colegii, încercam să le fotografiez mental zâmbtele pline, ignorând flash-urile reale, care pulsau ca pe catwalk, culegeam de ici, de colo câte un fragment de amintire, câte o informaţie disparată, şi, în vreme ce memoria mea lucra de zor la recompunerea fişelor personale ale fiecăruia, îmi răsuna la intervale regulate în minte o vorbă franţuzească, pe care o ştiu de la un psiholog: Tu as échappé belle, mon vieux! Tu as échappé belle…

N-am nici o scuza

Mă scuzaţi că vă deranjez, sper să nu vi se pară exagerat dacă o să vă rog să va faceţi puţin timp să citiţi această rubrică, acest articol, vreau să zic, ştiţi, nu e chiar o rubrică, adică, sigur, are un titlu, observaţi, pâine prăjită, mă rog, poate nu vi se pare foarte inspirat, eu l-am ales, nu, nu trebuie să vă simţiţi prost,

sunt onorat că v-aţi oprit asupra lui, nu oricine citeşte «Dilema» ştie de rubrica asta, nu, sigur că d-voastră nu sunteţi oricine, sunteţi un cititor selectiv, lucrul acesta se vede, nu neapărat din selecţia acestui articol, o prostioară, o bagatelă, un moft, nu vreau să spun că sunteţi genul care-şi pierde timpul cu mofturi, departe de mine aşa o bănuială, spuneam doar că probabil nu citiţi tot ce se scrie în «Dilema»,

nu că n-ar fi totul foarte interesant, toţi colegii mei, dacă pot îndrăzni să-i numesc aşa, scriu foarte bine şi sunt, cum se spune, solid mobilaţi intelectual, ceea ce, în fine, nu ştiu dacă se poate spune şi despre mine, dar asta e o altă poveste, nu cred că vă interesează, nu?

Aşadar cred că puteţi găsi lucruri interesante oriunde aţi deschide revista, sigur, mie-mi place să citesc mai întâi de toate articolul dlui Pleşu, pentru că nimeni nu mai scrie ca dl Pleşu, poate doar dl Cosaşu, era o vreme, prin facultate, prima facultate, ştiţi, eu am început mai multe şi n-am terminat nici una, bine, asta nu spune foarte multe despre cineva, nu?

dar să ştiţi că n-am abandonat cu totul şcoala, anul ăsta m-am reînscris la facultate, nu, nu filosofie, altă facultate, nu contează care, n-are sens să vă îmbâcsesc memoria cu aşa ceva, sper, totuşi, că nu vă gândiţi la management, da, ştiu că vi s-ar părea mai firesc, dar aş vrea totuşi să vă asigur că e vorba de ceva, cum să vă spun, mult mai elevat

ah, acum ştiu ce-o să ziceţi, o să ziceţi că am dat la teologie şi ştiu, e numai vina mea că v-am lăsat să credeţi asta, ei bine, nu, e vorba de cu totul altceva, mai fin, aşa, cum să vă spun, e ceva care se potriveşte sufletelor delicate, e de fapt vorba de istoria artei, nu, nu specializarea de la Istorie

nu, ştiu că se spun pe seama tot felul de răutăţi, cum că aş fi coleg cu Belfast, vreau să sper că nu puteţi da crezare unor asemenea enormităţi, sigur că e vorba de specializarea de la Universitatea de Arte, da, sigur că da, nici nu putea fi vorba de alta, la admitere nici nu ştiam că există o specializare similară la Istorie

în fine, pe d-voastră nu cred că vă interesează toate lucrurile astea, poate vă plictisesc, nu-i aşa, mai acordaţi-mi doar cinci minute, promit să nu abuzez de timpul d-voastră, aşadar de unde pornisem?

A, sigur că da, vă spuneam că a fost o vreme în facultate, în prima facultate, când îl citeam primul pe dl Cosaşu, nu pentru că ar fi scris mai bine decât dl Pleşu, dar era o vreme când dl Pleşu nu mai scria deloc la «Dilema», bine, asta era pe vremea când revista încă nu se învechise, nu, nu, în nici un caz nu vreau să spun că a devenit bătrânicioasă, era doar un joc de cuvinte, «Dilema», «Dilema Veche», învechire, v-aţi prins, nu?

da, era o vreme când îl citeam mai întâi pe dl Cosaşu, dar apoi dl Pleşu a început să scrie din nou şi atunci dl Cosaşu a trecut iar pe locul doi, să nu mă-nţelegeţi greşit, nu vreau să fac ierarhii, îmi place foarte mult cum scrie dl Cosaşu, dar dl Pleşu e aşa, cum să vă spun, îmi place că scrie despre actualitate, că e foarte contemporan, ştiţi?

e foarte la zi, bine nu tot timpul, vă spun sincer, când publică «note, stări, zile» am aşa o senzaţie că i-a fost lene să mai scrie ceva, dar trec cu vederea, pentru că şi pe dl Cosaşu îl mai apucă uneori lenea şi-i scrie fiului inexistent

nu vreau să credeţi că am ceva cu fiul dlui Cosaşu, nu, nu l-am cunoscut, dar sunt convins, cu aşa un părinte, că n-aş avea ce să-i reproşez, ei, dar uite despre cine-am ajuns să vorbim, o persoană cultivată ca d-voastră cu siguranţă că îl şi cunoaşte pe fiul dlui Cosaşu şi eu vă plictisesc cu detaliile acestea superficiale…

vă rog frumos să nu vă supăraţi, îmi dau seama că am abuzat de timpul dumneavostră, aşa fac mereu, îmi cer scuze, nu mă pot abţine niciodată, vă rog să mă iertaţi, ştiu că nu se face, aşadar, ce voiam să vă spun, asta dacă nu am depăşit deja numărul de semne, ba tocmai l-am depăşit, asta este, aşadar o să fiu foarte scurt, foarte la obiect, vă rog să fiţi foarte atent, ceea ce am să vă spun e ab-so-lut con-fi-den-ţi-al şi de ma-xi-mă im-por-tan-ţă: încetaţi să vă mai scuzaţi la tot pasul! Vă jur că nu aveţi nici o scuză. Dar absolut nici o scuză!

:: Articol publicat, scuzaţi expresia, în Dilema Veche de săptămâna trecută, la rubrica pâine prăjită, iertaţi de vorbă proastă