Fostul meu coleg Paul Olteanu, fundraising & marketing manager la MaiMultVerde, a fost desemnat Prahoveanul Anului 2010 la categoria Ecologişti.
Despre media şi voluntariat
Mâine seară, 1 februarie, de la 19:00, în Club A, vorbesc despre voluntariat şi responsabilitate socială cu studenţii de la Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la invitaţia Asociaţiei Consumatorilor de Media. Gazda întâlnirii va fi Horea Bădău.
Intrarea este liberă pentru toţi cei interesaţi de subiectul dezbaterii.
EcoChampions în liga voluntarilor
MaiMultVerde şi Grupul CEZ, în parteneriat cu Mare Nostrum şi Inspectoratul Şcolar Constanţa, dau startul preliminariilor în liga voluntariatului de protecţia mediului, EcoChampions.
Campionatul de voluntariat pregăteşte elevii de gimnaziu şi liceu pentru confruntările cu adversarii naturii.
Prin fair-play faţă de natură, zece şcoli şi licee din Constanţa luptă pentru titlul şi cupa Ecochampions. Elevii se întrec în cursuri teoretice de educaţie ecologică şi la cât mai multe fapte bune, puse în practică pentru natură şi comunitatea locală.
Ţiganii lor
În nord, dealurile Siamului găzduiesc aşezările unor oameni mai tradiţionalişti şi mai săraci chiar şi decât thailandezii înşişi: aşa-zisele “triburi”. Cei mai mulţi au tenul foarte închis la culoare, astfel că orice drum spre emancipare în această ţară le este închis. Nimeni nu-i educă, nimeni nu-i angajează, dar toată lumea se plânge dacă fură sau cerşesc (pentru că, evident, sunt leneşi şi nu vor să muncească).
Turismul, această pleaşcă aterizată din senin pe capul Thailandei, a găsit o rezolvare şi pentru această problemă. Turiştii europeni şi americani sunt sensibili la populaţii exotice, aşa că thailandezii au învăţat să-şi stăpânească dispreţul şi să organizeze plimbări de una şi chiar mai multe zile “la triburi”. Cu timpul, au dezvoltat chiar şi un discurs rudimentar despre “remote hilltribes” şi “unspoiled traditions”, de-ţi vine-a crede că ai de-a face cu antropologi adevăraţi, nu cu agenţi de turism. Oamenii triburilor au învăţat şi ei, la rândul lor, să producă mici obiecte de artizanat şi să aştepte turiştii cu taraba întinsă şi cu copilul alături, gata de poză.
Cultural vorbind, turismul acesta a produs un dezastru echivalent cu ce a făcut la noi “Cântarea României”. Ziua pe care am petrecut-o plimbându-ne de la un trib la altul mi-a lăsat un puternic gust de “Tezaur Flocloric” şi adevărul e că Mărioara Murărescu mai lipsea pentru a completa exotismul artificios al peisajului.
Pe de altă parte, nu poţi să nu observi că valurile de turişti asigură realmente supravieţuirea acestor oameni care, altfel, ar fi nevoiţi să se întoarcă la furat şi la cerşit, în mereu reînnoitul dispreţ al majorităţii. Şi nu poţi să nu te gândeşti la şatrele noastre de ţigani pe care încă nu s-a gândit nimeni să le exploateze ca pe nişte focare de turism exotic.
Cum era să renunţ şi la ceai verde şi la cafea
Mădălina Chiţu de la Gândul mi-a trimis câteva întrebări legate de ceaiul verde. Unul dintre răspunsuri suna aşa:
4. Ce beneficii v-a adus consumul de ceai verde?
În primul rând beneficiul gustului. Ceaiul verde este o băutură foarte rafinată, care oferă nenumărate provocări papilelor gustative. Apoi, este un foarte bun înlocuitor al cafelei. Îmi ţine atenţia trează, fără să mă agite, îmi permite să lucrez la ore târzii, dar mă şi lasă să dorm la urmă fără probleme. Mai este şi un excelent prilej de conversaţie – vorbele curg mai firesc de la o ceaşcă de ceai la alta. Beneficiile cele mai importante, cele pentru sănătate, sigur că nu se văd acum. Dar, dacă peste nişte zeci de ani, un doctor o să mă felicite pentru felul în care nu-mi arăt vârsta, am să îndrept, cu siguranţă, un mare gând de mulţumire ceaiului verde şi minunaţilor săi antioxidanţi – bioflavonoizii.
Azi, Gândul titrează, într-un non sequitur de invidiat, “De ce a renunţat Dragoş Bucurenci la cafea în favoarea ceaiului verde”, iar Mădălina Chiţu scrie negru pe alb că eu am “precizat” că am “renunţat la cafea în favoarea acestui ceai”.
Câţiva dintre mentorii mei
În toamnă am răspuns invitaţiei prietenilor mei, Răzvan Crişan şi Traian Bossenmeyer, de a participa la una dintre conferinţele GoMentorship. Le mulţumesc încă o dată pentru că mi-au dat prilejul să vorbesc despre câţiva dintre oamenii fără de care aş fi prea puţin din ceea ce sunt azi.
O carte grea care se citeşte uşor
Mi-a fost frică să mă apuc de Freedom, ultima carte al lui Jonathan Franzen, scriitorul care m-a ţinut captiv mai multe zile şi nopţi acum nişte ani cu Corrections, portretul nevrotic al unei familii americane despre care s-a spus pe bună dreptate că este noul roman al secolului 21.
Mi-am cumpărat ediţia hardcover mai mult din respect decât din nevoie (bănuiam, dar n-am vrut să verific, că noua apariţie e disponibilă şi pe Kindle) şi am lăsat-o să zacă mai multe săptămâni pe masa din camera de zi. În timpul ăsta am încercat să-i îmblânzesc dimensiunile. Nu e cea mai voluminoasă carte pe care am citit-o, dar pare mai mare decât Corrections, care nu e tocmai subţirică, şi m-am temut ca Franzen, în jurul căruia se construieşte deja un cult în America, să nu fi început să abuzeze de răbdarea cititorului (aşa cum mi s-a părut că a făcut Pamuk cu Muzeul inocenţei, lucru care mi l-a îndepărtat întrucâtva de la suflet).
Apoi, am citit chiar în drum spre State astă-toamnă How to be alone, colecţia de eseuri ale lui Franzen (mulţumesc, Cristina!) şi cele două care tratează despre starea romanului american (Why bother?) şi despre singurătatea cititorului de cursă lungă (The reader in exile) mi-au sporit anxietatea în legătură cu ce avea să urmeze după Corrections. Mă aşteptam fie ca Franzen să încerce să se integreze într-un fel de consumerism al lecturii în căutare de noi cititori, fie să se refugieze într-o formulă snoabă, inaccesibilă şi hiperintelectualistă, mizând pe radicalizarea şi fidelizarea celor vechi.
În fine, Corrections, trebuie să recunosc, mi s-a părut nu doar un roman genial, ci şi o carte definitivă. Un nec plus ultra în portretistica vieţii americane contemporane. Şi m-am temut că după un astfel de vârf nu poate să urmeze altceva decât un platou, dacă nu chiar o vale.
Pentru toate aceste motive, dar şi pentru că nu ştiu unde ar mai fi încăput în rucsac încă o cărămidă de hârtie, n-am luat cu mine Freedom în vacanţă.
Bateţi tare iarna să vină primăvara!
(curs de step pentru incepatori 2011)
Program: Luni de la ora 20 si Marti de la 19.
Prima intalnire va fi Marti, 1 februarie la ora 19.
Locatie: Str. Sfintii Voievozi nr 1, la parter (intersectie cu Calea Grivitei, aproape de Piata Matache)
Abonamentul pe 8 sedinte (1 sedinta = 1 ora) costa 150 RON.
Pisicile siameze
N-am văzut foarte mulţi câini în Thailanda, cu excepţia unei insule frecventate mai mult de europeni şi unde câinii par să facă parte din brandul local. Dar am văzut mâţe aproape la tot pasul. Cel mai adesea în curţile templelor, dar şi prin gospodăriile oamenilor.
Aici, însă, am fost surprins să constat că ele nu au parte de aceeaşi grijă de care se bucură, spre exemplu, cele mai multe feline din Bucureşti. Poate fi şi rasa de vină, dar aproape tuturor le-am putut număra coastele. Oamenii le tratează cu un respect aproape religios, care le face, deopotrivă, de neatins şi de nehrănit. Uneori, ai impresia că thailandezii nici măcar nu le văd.
În soarele încă suportabil al anotimpului uscat, siluetele lor de silfide se scurg alene pe lângă pereţii templelor, ca nişte zei uitaţi la ale căror altare nu se mai roagă nimeni.
