După ce am ajuns de la Rânca la Obârşia Lotrului pe Transalpină, am mers pe şoseaua care desparte Munţii Latoriţei de Munţii Lotrului, mărgineşte o salbă de lacuri de acumulare şi ajunge până pe Valea Oltului, la Călimăneşti. Dar am simţit că aş fi nedreptăţit Hilux-ul dacă această ultimă porţiune ar fi rămas atât de facilă. Aşa că după ce am lăsat în urmă Lacul Vidra şi comuna Voineasa, am cotit spre Ciungetu cu gând să trecem din nou pieptiş munţii.

După Ciungetu, şoseau traversează Cheile Latoriţei şi urcă spre lacul de acumulare Petrimanu. Asfaltul turnat probabil acum mai bine de 50 de ani face drumul o adevărată cursă cu obstacole, dar peisajul de piatră, muşchi şi apă face să merite deranjul. După lacul Petrimanu, traseul urcă pieptiş spre Curmătura Olteţului. Mai mulţi localnici ne avertizează că drumul este foarte rău. Descoperim curând că nu exageraseră cu nimic. Pentru ca tabloul să fie complet, odată cu urcuşul începe şi ploaia. “Drumul” seamănă mai mult cu o albie noroioasă plină de bolovani. Strâng din dinţi şi îmi zic “ai vrut off road, poftim off road!”. Răsuflu uşurat când ajungem în pas, la 1615 m. Dar aventura nu se opreşte aici.

În Curmătură dăm peste un cioban pe care-l întrebăm dacă suntem pe drumul cel bun spre Polovragi.

“Drumu-i bun, numa’ să fie şi podurile gata…”

ne răspunde el sibilinic. Însistăm şi aflăm că “se lucrează” la poduri.

“Dacă le-or fi dat drumu, oţi putea trece. Dacă nu…”