O cunostinta imi spune ca nu mai intra pe net decat ca sa verifice ce mai face fetita ei, care merge la gradinita. Pentru cei care se intre-bau pana cand sa n-avem si noi supravegheatii nostri, am o veste buna: au aparut si in Roma-nia gradinitele cu supraveghere video.

Contra unei sume modice lunare, orice parinte isi poate inchiria o bona sau chiar mai multe, impreuna cu care se poate juca de-a Big Brother. Miza este mult mai mare decat la jocul de televiziune, iar loviturile gresite le dau ocazia bonelor sa joace in nivelurile de dificul-tate ridicata: „Iarta-ma” sau „Din dragoste”.

Nu stiu cand ati ridicat ultima oara capul spre cer, dar va sfatuiesc s-o faceti la urmatoarea plimbare prin oras. Veti observa ca instalatiile de supraveghere video au devenit un mobilier urban din ce in ce mai raspandit. Oriunde te afli, altundeva decat in intimitatea propriei case, risti sa fii inregistrat si urmarit, fara voia si, de cele mai multe ori, chiar fara stiinta ta.

Din punctul meu de vedere, psihoza supravegherii video ne reda, de fapt, intr-una dintre cele mai jalnice ipostaze ale umanitatii. Benzile si cardurile magnetice care stocheaza toata aceasta informatie inutila dau marturie despre disolutia celui mai important liant dintre oameni: increderea. Mai tii minte? E creditul acela pe care i-l acordam unui semen de-al nostru atunci cand promite ca face un anumit lucru. Credit pe care suntem dispusi sa i-l extindem daca se tine de promisiune si pe care il anulam brusc daca promisiunea este incalcata.

Acest mecanism extrem de fragil si, in acelasi timp, extrem de puternic a reusit, impreuna cu inteligenta si cu limbajul articulat, sa ne scoata din epoca de piatra si sa ne ridice deasupra celorlalte animale. Obisnuiti sa automatizam totul, nu schitam niciun gest atunci cand automatele se insinueaza in ce avem noi mai propriu si mai intim.

Ceea ce promit camerele de supraveghere video este un credit in alb, nelimitat. Era supravegherii permanente incepe sub sloganul linistitor: „Nimic rau nu vi se mai poate intampla!”. In realitate, sistemele de CCTV distrug definitiv mecanismul increderii si ne redau noua insine la valoarea materiei prime din care suntem compusi.

Intr-o lume supravegheata permanent, vom deveni niste individualitati anxioase, mereu atenti sa nu rupem iarba, sa nu ne aplecam peste geam, sa nu facem deranj. In locul unei increderi prudente, care ne obliga sa fim curajosi si sa ne asumam riscuri, ne lasam dominati de o frica neghioaba, care vede raufacatori la tot pasul si se retrage in spatele unei camere de luat vederi.

In toate vagoanele de tren scrie ca „e pericoloso sporgersi”, dar in prea putine facultati li se aduce aminte studentilor ca aplecarile in abis s-au dovedit mai totdeauna profitabile pe termen lung pentru umanitate. Imaginati-va ce s-ar fi intamplat daca un instrument la fel de eficient ca supravegherea video permanenta ar fi incaput pe mainile Inchizitiei.

In Spania, politia a instalat sisteme CCTV in mai toate pietele publice din Barcelona. Imaginea-efigie a acestei operatiuni, care a facut o vreme ocolul internetului, era a placutei dintr-o anume piata, pe care politistii spanioli n-o ocolisera, in ciuda denumirii sale premonitorii. Sub indicatia „zona supravegheata pe o raza de 500 de metri” se putea citi numele pietei: „Plaza de George Orwell”.

:: text: Evz

Teo, un actor care face niste stand-up-uri geniale la Cafe Deko, spunea ca, in Romania, nimeni nu gandeste pe termen lung si ca filosofia asta transpare chiar si in imnul national, unde “dovezile la lume” trebuie date “acum ori niciodata”.

Intr-adevar, se intampla foarte rar sa auzi un politician vorbind despre planuri care depasesc durata unui mandat electoral. Exact ca in imnul national: totul poate fi facut acum ori niciodata.

Meteahna aceasta se vede cel mai bine la investirea noilor guverne sau a noilor ministri. Cu totii anunta punerea de urgenta in aplicare a „noului program de reforma”, inceperea imediata a procesului de „eficientizare”, cu totii au, „pentru prima data”, o agenda… etc.

Rar se intampla sa auzi un ministru care vrea sa continue „procesul de reforma”, ceea ce ar insemna sa recunoasca faptul ca si predecesorii sai au facut totusi ceva pentru ca munca de Sisif la care pretinde ca se inhama sa-i fie totusi o idee mai usoara.

Pentru politicianul roman, orice minister e o tabula rasa, iar orice fotoliu ministerial este o Golgota pe care el, si numai el, e gata s-o urce pana la capat, cu abnegatie, cu hotarare si, mai ales, intr-o solitudine desavarsita. In loc sa caute indrumare din partea predecesorului, una dintre distractiile favorite ale noilor ministri este sa anunte organizarea unui „control amanuntit” al activitatii din cadrul ministerului, cu obisnuitele referiri la fostul ministru, DNA, pierderea imunitatii si celelalte efecte retorice.

Ma trec fiori reci pe sira spinarii de fiecare data cand aud noi ministri vorbind in felul acesta, pentru ca un individ care nu e-n stare sa recunoasca meritele antecesorului intr-o functie oarecare de management nu va fi niciodata in stare sa fie un bun jucator de echipa. Iar cat de mult rau poate sa faca tarii un prost jucator de echipa se poate vedea cu ochiul liber in criza politica prin care trecem zilele acestea cu totii.

Intr-un interviu acordat „Jurnalului National” imediat dupa investirea in functie, noul ministru al mediului, Korodi Attilla, face exceptie de la portretul schitat mai inainte, o exceptie care merita semnalata, pentru ca normalitatea, civilizatia si savoir-faire-ul sunt prea rar rasplatite in media.

Intrebat cum a colaborat cu predecesoarea d-lui, Sulfina Barbu, noul ministru, fost secretar de stat in timpul mandatului Sulfinei Barbu, raspunde:

„Foarte bine. Era o persoana careia ii placea sa dezbata, inaintea deciziilor, foarte bine problematicile si, dupa decizie, sa inceapa implementarea. E stilul de lucru pe care imi place si mie sa-l folosesc in management”.

La alta intrebare a reporterului, „Ati avut ceva de invatat de la Sulfina Barbu?”, dl Korodi continua in aceeasi nota:

„Da, am avut de invatat pe domenii tehnice. Probabil ca vor fi teme unde ma voi consulta in continuare cu doamna Sulfina Barbu, pentru ca eu apreciez implicarea dansei in acest domeniu si am invatat destul de multe lucruri de la d-neaei”.

Dl Korodi e membru UDMR, d-na Barbu are carnet de PD. Sunt gesturi care-mi dau incredere ca aerul din Romania va deveni cu timpul mai respirabil. Si la propriu, cu ajutorul politicilor de mediu, si la figurat, cu ajutorul mai multor politicieni ca dl Korodi.

:: text: EvZ

Numarul coplesitor de voturi adunate contra lui Basescu are ceva din izul celor 23 de lovituri de pumnal cazute la Idele lui Marte. Nu vreau sa fac figura de Paler, vreau doar sa spun ca n-a fost nici macar un vot politic, a fost un vot psihologic, un vot de relaxare: de-atata naduf adunat, parlamentarii au dat cu sete in presedintele-jucator, urandu-i sa mai stea locului o tura, ca prea i-a capiat.

Ma indoiesc ca Traian Basescu va invata ceva despre managementul conflictelor din toata povestea asta. Un lider adevarat ar face-o, un lider balcanic se va multumi „sa escaladeze” conflictul, cum le tot place crainicelor TV sa spuna.

Din pacate, suspendarea presedintelui in dispretul avizului Curtii Constitutionale este un scandal. Iar in ochii vestici, asta ne apropie si mai mult de Ucraina, necum de Uniunea Europeana. Pe scurt, 322 de statuti au dovedit ieri ca ceea ce-i nemultumea cu adevarat la seful statului era ca nu le mai dadea si lor putin Constitutia la incalcat. Asa ca bravii pucisti s-au apucat sa-si faca singuri dreptate si au facut Legea fundamentala posta, cu frenezia unor participanti la Bacchanalii.

E drept ca, de la venirea lui Basescu la Cotroceni, pe rochita Constitutiei se puteau ghici niste urme suspecte, dar, dupa asaltul de ieri din parlament, Constitutia a ramas si fara rochita, si fara dessous-uri.

Ca, de altfel, toata povestea asta de adormit copii in care Voiculescu conduce o comisie de suspendare, Marko Bela voteaza alaturi de Vadim Tudor, iar Traian Basescu ameninta hotii si securistii din tabara cealalta. Daca e sa-i gasesc zilei de 19 aprilie un merit, este doar acela ca a pus discursurile sforaitoare despre interesul national in lumina pe care o merita.

Si, ca sa fac totusi figura de Paler, o sa inchei cu o sentinta de Cassandra si o sa spun ca ma tem ca prin explozia de naduf care a avut loc ieri e posibil ca parlamentarii sa nu fi comis o ucidere rituala a tatalui, ci o masturbare simbolica a presedintelui.

Care, cu ajutorul pucistilor, se va intoarce acolo unde-i place mai mult. Nu, nu la rochita Constitutiei, cum ar vrea parlamentarii sa credem, ci la bobor. Nu ma-ndoiesc ca macar Dan Voiculescu va invata ceva din toata povestea asta.

:: text: EvZ
:: foto: Constantin Opris

Ca si politica, birocratia unei tari este, in multe sensuri, oglinda poporului sau, si asta ma face sa ma gandesc de doua ori inainte de a arunca anatema asupra functionarilor publici de rand.

Spun lucrul asta tocmai pentru ca am calatorit recent in absurdistantul infiintarii unei asociatii, ceea ce nu a facut decat sa-mi intareasca convingerea ca vina pentru Golgotele pe care suntem obligati sa le urcam in exercitarea unor drepturi firesti n-o poarta omul din spatele ghiseului, care merita, poate, si el o soarta mai buna.

“Procedurieristii” care umplu pana la litera (z) lista de acte necesare obtinerii unei banale autorizatii sunt adesea conducatorii institutiilor bugetare, specialisti in orice altceva in afara managementului, numiti politic si care nu provin din randul functionarimii.

Nu stiu daca psihologii au studiat “efectul de functie”, o tulburare de comportament ale carei resorturi nu-mi sunt pe deplin lamurite, dar a carei simptomatica o pot descrie destul de usor: uns peste noapte intr-o functie de conducere, orice specialist dezvolta o anxietate vecina cu paranoia in legatura cu posibilitatea “de a fi tras la raspundere”.

Ignorant intr-ale managementului si nespecialist in combaterea fraudei, omul nostru reactioneaza panicard si asaza in calea petentului, cum doct ii place sa-l numeasca, cele mai nastrusnice piedici menite, vezi Doamne, sa inlature riscul obtinerii unor avantaje ilicite. In realitate, ceea ce se obtine este o suprasarcina ce apasa pe invechitele si ineficientele ghisee mai sus amintite, precum si o precautie nesanatoasa a “petentului” in exercitarea unor drepturi ce i se cuvin.

Mai multe ONG-uri de mediu s-au confruntat cu o astfel de situatie acum vreun an si ceva, cand in fruntea Administratiei Fondului National pentru Mediu a fost numit, pe criteriul apartenentei politice, un specialist cu certe competente in domeniul geologiei si pedologiei.
Intre cele 25 de anexe care ar fi trebuit sa insoteasca cererea de finantare, una insuma in absurditate totalul celorlalte: se cerea o adeverinta de la primarie care dovedea ca ONG-ul nu foloseste mana de lucru minora. Trebuia, carevasazica, sa producem o tidula, valabila un numar limitat de zile, care ne scutea de stigmatul infam de “exploatatori de copii”.

Lucrurile s-au rezolvat intre timp la Fondul de Mediu, dar paranoia functioneaza nestingherita in nenumarate alte cazuri: intr-o tara in care prezumtia de nevinovatie este garantata de Constitutie, conducatorii institutiilor publice insista sa ne trateze pe toti de infractori.

Zilele acestea, am incercat sa infiintam cu cativa prieteni o fundatie si lucrurile s-a impotmolit pentru ca certificatul de cazier fiscal, obtinut de unul dintre fondatori in urma unui drum in provincie expirase.

Am tras aer in piept si ne-am pregatit sa reluam procedura. Ceea ce nu-mi da pace este insa violenta acestei pretentii: prietenii mei sunt cetateni onesti, care-si platesc impozitele si nu fac afaceri necurate. Eu stiu asta. Statul, daca se indoieste, n-are decat sa se convinga. Dar de ce trebuie noi sa ne pierdem timpul dovedindu-ne nevinovatia?

Daca politicienii semneaza pe propria raspundere ca nu au colaborat cu Securitatea, de ce nu pot cetatenii de rand sa confirme sub semnatura ca nu sunt infractori? Sau, altfel spus, daca toti suntem infractori, de ce, boieri dumneavoastra, unii sunt mai putin flagranti decat altii?

:: text: EvZ