Cica Bula se plimba prin Iad si dracul de sala ii explica: “In cazanul asta fierb nemtii, in asta italienii, in asta americanii”. Fiecare natie era pazita de cate un drac in termen. Ajung la un cazan langa care nu facea nimeni de garda si dracul de sala zice „Ei, si aici fierb romanii!”. „Pai cum, se mira Bula, si cazanul nu-l pazeste nimeni?” „La ei nu-i nevoie, explica ghidul, cum scoate unul capul, il trag ceilalti indarat…”

De fiecare data cand spun bancul asta, romanii rad manzeste. Cu totii ne recunoastem in personajul nefericit care a indraznit o data sa scoata capul din cazan si nici n-a apucat sa ia o gura de aer ca l-au si tras conationalii inapoi in zgura fierbinte. Dupa cateva pahare de vin, cu totii ne aducem aminte de-o idee de-a noastra care n-a razbit dincolo de opozitia galagioasa a colegilor sau de lipsa de bunavointa a unui „jucator de echipa” care ne-a facut sa ratam un proiect la care muncisem luni de zile.

Daca suntem cu totii patiti si admitem ca in cazul fiecarui evadat din smoala a fost nevoie de mai multe brate care sa-l convinga sa-si reia locul in cazan, un calcul statistic ar trebui sa ne invete ca e foarte probabil sa nu fi jucat tot timpul de partea evadatului. Si totusi, nimeni nu-si aduce aminte sa fi pus cuiva o piedica inutila, sa fi omorat o idee buna in fasa ori sa se fi pus prosteste de-a curmezisul unui proiect. Intre cel care pune o piedica constructiva si cel care cade in nas e intotdeauna o diferenta de optica.

Un exercitiu din teatrul de improvizatie suna asa: fiecare actor spune cate un singur cuvant, incercand sa construiasca o poveste. Nimeni nu stie cum va fi povestea, totul e sa incerci sa continui cu sens ceea ce s-a spus pana la tine si sa-i oferi si celuilalt posibilitatea de a spune ceva mai departe.

Nu trebuie sa iasa vreo nazbatie, trebuie doar sa iasa o naratiune cursiva. Incercati sa faceti lucrul asta numai cinci minute. E al naibii de greu. Din doua motive: nimeni nu vrea sa spuna cuvinte banale, cum ar fi conjunctii si prepozitii, desi ele sunt absolut necesare, si toata lumea vrea sa spuna ceva „interesant”, „neasteptat”, ceea ce, de regula, omoara naratiunea. O poveste reusita poate incepe asa: „Mama s-a trezit si s-a dus la fereastra si a vazut ca afara e vreme frumoasa”. O poveste romaneasca nu poate incepe niciodata pentru ca, daca spune cineva „mama”, urmatorul trebuie sa comenteze: „Nu puteai gasi si tu ceva mai interesant?”.

Campania de imagine a Romaniei este o astfel de poveste. Putina lume a retinut ca ea nu este totuna cu brandingul de natiune si ca nu este nici prima, nici ultima campanie pe care o vom face (ungurii au avut deja vreo trei). Povestea putea incepe dintr-o groaza de locuri, pentru ca romanii nu sunt nici asa, nici altminteri, sunt in mai multe feluri. MAE si GAV Scholz&Friends au ales sa inceapa de la faptul ca romanul este spiritual. Cred ca „fabulospirit” ne descrie destul de adecvat, fara sa ne epuizeze. Bancul cu care am inceput acest articol este o buna dovada in acest sens.

Canonada de reactii cu care a fost intampinat „fabulospirit” m-a convins ca mai avem mult pana cand vom reusi sa vindem lumii o poveste prietenoasa despre noi. Pentru ca habar n-avem sa continuam o poveste. Pe viitor, poate ca MAE va face mai bine sa cumpere campania de imagine a Romaniei de la palarierul Mageanu. Poate ca nu va fi mai buna, dar macar va fi mai ieftina. Cu putin noroc, va fi chiar gratis, mama soacra!

:: text: EvZ

Mi-e ciuda ca Mona Musca nu mai face politica. Mi s-a parut nedrept ca, de 8 Martie, cateva jurnaliste au fost nevoite sa redacteze aceasta stire.

Pentru ca sunt convins ca in fiecare redactie s-a gasit cel putin un Gheorghe care sa-si verse naduful: uite ce se-ntampla daca femeile-si lasa cratita si copiii si se baga unde nu le fierbe oala. Sau, in varianta culta: uite cum isi uita ele de feminitate si se baga in mocirla politicii, care-i facuta dupa chipul si asemanarea barbatilor. Nu va lasati inselati de diferenta tonala: si intr-un caz, si in celalalt, avem de-a face cu stereotipuri de gen. Ca unele sunt pozitive si altele negative conteaza prea putin.

Din punctul meu de vedere, Mona Musca n-a facut politie politica in sensul articolului 5 al Legii privind deconspirarea Securitatii si sunt convins ca CEDO ii va da dreptate. Dar cred ca Mona Musca a gresit cand nu si-a asumat din proprie initiativa trecutul la inceputul acestei legislaturi.

Iar din aceasta scapare sufera cel mai tare nu Mona Musca, ci celelalte femei din politica. Imaginea politicianului „altfel” pe care si-o construise doamna Musca le-a dat incredere sa continue atunci cand mitocanii din partide le-au stigmatizat si le-au trimis la copiii, la cratita sau la feminitatea lor. Lovitura de credibilitate incasata de Mona Musca aproape a facut zdrente ideea ca femeile au ce cauta in politica.

Obisnuiti sa ne pese doar de tarisoara noastra, de Ana Pauker si de Elena Ceausescu, nu voim sa stim de Europa dumisale, a doamnei Ségolène Royal, sau de America doamnei Hillary Clinton. Am uitat ce-a facut Madeleine Albright dintr-o functie pe care Colin Powell a dezonorat-o pana cand a fost inlocuit cu Condoleezza Rice.

Hotarat lucru, in Romania femeile n-au ce cauta in treburile cetatii. Stim noi, barbatii, mai bine cum sa ne bagam picioarele in ea. Femeile n-au stomac pentru asta. Sa ne lase!

Nu trebuie sa fii Bebe Mihaescu sa te prinzi ca intre stereotipurile pozitive pe care barbatul roman le vehiculeaza despre femei si calitatea vietii lui sexuale, asa cum reiese din sondaje, e o legatura directa. Fantasma vehiculata frecvent este a unei feminitati desexualizate. Femeia din mintea lui e indelung rabdatoare, evaziva, gingasa, sfioasa, defensiva. Cand nu e statica, e cel mult dragalasa.

A, si sa nu uit. Femeia din mintea lui e obligatoriu frumoasa. Uratenia unei femei, mai ales cand „se vede, dom’le, ca nici macar nu-si da silinta sa se aranjeze si ea putin”, e un delict capital chiar si pentru ultimul burtos nespalat caruia-i creste mustata direct din nas.

Pentru ca lui ii curge testosteron prin glande, el are dreptul sacru sa nu-i pese de halul in care arata. Femeia nu. Daca nu e frumoasa, e obligatoriu frigida. Masculul roman care crede nazdravaniile astea e condamnat sa nu vada niciodata legatura dintre „scandurica” uratica din viata lui erotica si talasul cu care gandeste in loc de creier.

Psihologii care au studiat jocurile au ajuns la concluzia ca cel mai vechi si mai sangeros dintre toate este „search&destroy”, cunoscut sub denumirea populara de „razboi”. Intre cronicile lui Assurbanipal („atatia oameni de-ai lor am ucis, atatea femei le-am necinstit, atatia copii le-am rapit”, etc.) si rapoartele Departamentului de Razboi din anii ‘50 („atatia inamici au fost ucisi, atatia luati prizonieri”) nu se citeste aproape nicio diferenta.

Asta fac barbatii in politica de mii de ani. Desigur, femeile n-au stomac pentru asa ceva. Sa-si vada de feminitatea lor. Sa ne lase!

:: text: EvZ