Dragos Bucurenci si Miron Ghiu citesc spatenspate la Frame, miercuri 18 octombrie, de la 21.00
Vali si Ion pun muzica spatenspate la Frame, miercuri 18 octombrie, de la 21.00
Hydra Society organizeaza Spatenspate3 la Frame, miercuri 18 octombrie, de la 21.00
Tu! Fii la Spatenspate3 la Frame, miercuri 18 octombrie, de la 21.00!
Hydra Society sunt Alina si Ruxi. La spatenspate au mai citit Ruxi Pop, Vlad Tausance, Jean Lorin Sterian si Philip O Ceallaigh.
Foto: MirelamiadaToamna asta se numără opţiunile. S-ar putea să vi se pară mai puţin plictisitor.
Când vine la serviciu, o colegă vine să mă salute cu invariabilul «Ce faci, iubire?», urmat de o aplecare lasciv-umoristică peste birou şi un sărut zgomotos. Pentru că nu bate la uşă şi nici eu nu mă tem de întreruperi, şi-a făcut deja numărul de mai multe ori în prezenţa câte unui potenţial sponsor sau viitor partener, căruia încercam să-i vând imaginea unei organizaţiei sobre şi profesioniste.
O altă prietenă are meteahna ca, atunci când în conversaţie se iveşte numele unei persoane teribil de antipatice, să întrerupă fără drept de apel vorbitorul, pentru a perora o suită de trivialităţi în limba franceză, mereu aceleaşi, mereu pe un ton ţipător, mereu cu un accent îndoielnic. Cei obişnuiţi cu tirada, o ignoră amuzaţi. Pentru ceilalţi, spectacolul e prea dezarmant ca să poată reacţiona. Aşa că ne ţinem firea şi unii şi alţii. La sfârşitul episodului, vorbitorul reia conversaţia cu un complice «După cum spuneam…». Priviţi din afară, părem cu toţii nebuni de legat.
Foto: MirelamiadaDe fiecare dată când vorbim la telefon, un prieten mă pune la curent cu agenda lui mondenă, fără ca eu să i-o cer vreodată. Diverse cunoştinţe au obiceiul să încheie discuţiile cu «Mai vorbim noi zilele astea» sau, şi mai ciudat, «Hai că poate ieşim şi noi la o bere!» deşi, în realitate, vorbim de cel mult două ori pe lună şi nu ieşim niciodată la bere.
Când sun la o instituţie de stat şi sunt amânat de trei-patru ori pe motiv că funcţionarul pe care-l caut nu e-n birou, încep o lungă peroraţie, presărată cu vorbe proaste, despre slujbaşii care trag chiulul pe banii mei. Invariabil, ieşirea mea nu produce nici un efect la celălalt capăt al firului. Cel mult, mi se închide telefonul în nas. Şi totuşi, eşecul repetat nu mă convinge să renunţ.
Dincolo de hazul sau angoasa pe care le produc, toate istoriile de mai sus au un lucru în comun: ele vorbesc despre oameni care se poartă în anumite condiţii ca şi cum ar fi robotizaţi. Există în comportamentul fiecăruia dintre noi anumite scene pe care suntem dispuşi să le jucăm la nesfârşit, fără să modificăm vreodată scenariul, fără să analizăm opţiunile reale pe care la avem la dispoziţie la un moment dat. Ironia face ca tocmai în ceea ce poate părea marca distinctivă a fiecăruia dintre noi, să fim mai degrabă repetitivi şi mecanizaţi. Trist este când descoperi că scenele nu sunt doar jucate identic, ci şi condiţionate de acelaşi stimul (numele unei cunoştinţe, scuzele unui funcţionar etc).
Pentru că sunt benigne, prietenii nu ne vorbesc niciodată de aceste mini-telenovele condiţionate în care jucăm sau, când o fac, au grijă să le îmbrace în haina ieftină a brandingului personal: «n-ai mai fi tu dacă n-ai face mereu aşa»… În mintea celor care gândesc astfel, măsura oamenilor e dată, ca în cazul câinelui lui Pavlov, de abilitatea de a urma un traseu reflex.
Foto: MirelamiadaDacă vă displace comparaţia cu un patruped care salivează abundent la vederea unui bec, n-aveţi decât să dedicaţi câteva zile unei analize lucide a celor mai mărunte gesturi pe care le faceţi. Veţi descoperi cât timp pierdeţi făcând reflex lucruri pe care nu ştiţi să le faceţi altfel. Alegeţi două, trei astfel de situaţii şi imaginaţi-vă câteva opţiuni, adică răspunsuri complet diferite de cel pe care-l ofereaţi înainte. Cu noile opţiuni la purtător, încercaţi o vreme să reacţionaţi în modul cel nou. S-ar putea să vi se pară mai puţin plictisitor.
Aşadar, dacă primăvara şi vara s-a purtat Zen, toamna asta se numără opţiunile. O gură de viaţă lucidă n-a omorât pe nimeni.
:: text: Dilema Veche, anul III, nr 141
:: imagini: Mirelamiada
In Dietetica lui Robinson, Alex. Leo Serban propune un dodecalog dietetic sub forma unui text a carui poezie m-a facut sa-mi musc buzele de invidie. Versul (porunca) final(a) m-a lasat nepermis de visator, ca dupa o pelicula omonima de Bertolucci sau o scena cu multa piscina dintr-un film de Almodóvar:
“1. Fa ce-ti place.
2. Fii atent la dieta.
3. Fii atent la lucrurile din jurul tau.
4. Fii atent ca lucrurile din jurul tau sa se potriveasca cu tine.
5. Fii atent la ziua de azi.
6. Fii atent ca ziua de azi sa fie o buna amintire a zilei de maine.
7. Fii atent la ceea ce faci.
8. Fii atent: ceea ce faci sa fie o bucurie si maine.
9. Fii atent cu bucuriile tale: mai bine sa regreti ceea ce ai facut decat ceea ce n-ai facut.
10. Fii atent la ceea ce ai de facut.
11. Fii atent: ceea ce ai de facut maine trebuie sa se potriveasca cu tine.
12. Fa ce-ti place astazi, maine si oricand; fii atent la orice clipa; fiecare clipa trebuie sa ti se potriveasca.“
Dupa mini-interviul pe care mi l-a luat cu prilejul unui puseu de francofobie, Cristina Foarfa revine cu un maxi-interviu tot pe Metropotam. Mult prea lung, dupa gustul meu, dar, dupa comentarii, se pare ca unii vizitatori au avut rabdare sa-l citeasca. Am vorbit despre RealK, cultura pe sticla, spiritul civic si “deriva oengista” si, sigur ca da, despre Bucuresti si anemica sa viata de noapte.
Dictionar: miro tempore = illo tempore
Nu credeam ca mobilul meu poate sa faca poze asa de bune… Mai sunt cateva, dar le pun la Bucuresti. Fug sa nu pierd avionul…
La Targul de Carte de la Frankfurt am dat peste un iPod giga, caruia i-am facut cunostinta cu iPod nano-ul meu. Daca gasiti pe undeva iPod giga-uri de vanzare, va rog sa-mi luati si mie unul de ziua mea…
Foto: MirelamiadaCand Clubbing Mag abia aparea pe piata, acum vreun an si jumatate, printre corifeii electro si de club erau la moda lamentatiile. Nu dadea bine sa pari foarte multumit. Nu se facea sa te bucuri prea zgomotos la un after. Nu era de bon ton sa aplauzi performanta de la pupitru.
Cunoscatorii zambeau cel mult ambiguu. Navetistii de Germania sau de Marea Britanie se extaziau cu masura, ridicand sceptic din spranceana. Copiii goa, exuberanti si entuziasti, faceau figura de cretini simpatici. Si care era sursa acestei nobile intristari la care nu se putea pentru ca, ma-ntelegi, sa nu aderi? Vesnicul defazaj intre noi si ei, intre aici si acolo, intre Dambovita si Tamisa.
Comparatismul, aceasta disciplina academica plicticoasa si arida, pe care universitatile cu greu o mai ingaduie intre zidurile lor, isi facuse un nemeritat loc pe scena de club. In Romania, comparatismul literar are o lunga si trista istorie. Din vina lui, a vazut lumina tiparului un cuvant nascator de depresie, la citirea caruia intelectualul roman se chirceste in cele mai imbacsite colturi ale sufletului sau: sincronismul. I s-ar fi putut spune, la fel de bine, si smiorcaismul, pentru ca despre asta este, de fapt, vorba: o nesfarsita smiorcaiala despre defazajul literaturii si al culturii noastre in raport cu literatura si cultura occidentale. Cred ca pricepeti deja unde bat.
In vremea cand smiorcaismul se pogorase direct din Elizeele bodegilor literare pe scena de club, principala ocupatie a sincronistilor era sa gaseasca cel putin o mie si una de diferente intre cluburile noastre si cluburile «lor». Am semnat si eu o vreme condica pentru promovarea acestui curent depresiv, iar una dintre contributiile mele la Lista Rusinii era legata de varsta oamenilor de club.
Parca m-aud smiorcaindu-ma excedat la cate un after: «afara» in cluburi merge populatia activa, vorbim de o medie de varsta de 35 de ani, «la noi» vine multa pustime si cativa batranei, iar media bate cu ingaduinta spre 27… Pastrand proportiile, ma dadeam si eu, lovinescian, de ceasul mortii: suntem codasii Europei, rusine!, dar ce-i de facut?, vai, ce-i de facut?…
Foto: MirelamiadaTimpul le vindeca insa pe toate si, astazi, cand ma mai prinde dimineata prin club, nu ma pot opri sa nu constat ca distributia de varste s-a schimbat. Tot mai multa «populatie activa», tot mai multi oameni la varsta la care ar trebui sa fie «ocupati» cu o slujba, ceva studii aprofundate si poate niste planuri de emigrare. Pe scurt, tot mai putina pustime si tot mai multi oameni mari.
Si aici ajung la chestiune, caci totul pana acum nu a fost decat un lung ocol. La o privire proaspata, ma frapeaza ca oamenii mari in versiunea regulata de club nu sunt «populatie activa» decat cu numele. Ei vegeteaza de marti pana vineri, se refac luni si dorm in zilele de weekend. Singurele perioade cand sunt cu adevarat «activi» sunt noptile de club. Ei nu sunt realmente «ocupati» cu o slujba sau cu planuri de studii: angajamentele de genul acesta cel mult ii incurca.
Viata lor e o opera deschisa. Cu privirea fixata intr-un punct de fuga, sunt practicantii unei estetici a abandonului, iar buzele lor eterate snobeaza orice tentativa de alpinism social. Par sa aiba cultul timpului bine pretrecut, dar le lipseste cultul timpului bine impartit. Agendele lor sunt de prea multe ori pline de rateuri si renuntari: n-am mai ajuns, n-am avut cand, nu m-am trezit la timp, n-am avut chef, nu v-am mai prins din urma, nu ne-am vazut de mult, nu mai stiu ce-i cu voi, nu contati pe mine, nici eu n-o fac etc. Sunt rareori aici si acum. Cand nu sunt entropici, sunt part time.
Foto: MirelamiadaSi atunci ma intreb brusc daca nu era mai bine cand cluburile erau pline de pusti. Cand vedeai aceleasi fete extenuate weekend de weekend, dar stiai ca renuntarile fiecaruia echivaleaza cu un chiul sau cel mult cu o restanta.
Acum, fireste ca oricine poate sa ma ia de guler si sa ma intrebe: pai nu ziceai, nene, ca rade Occidentul de noi, ca nu suntem sincron, ca suntem ultima liniuta pe axa Berlin-Londra-Ibiza? Ba da, vezi bine ca asta ziceam. Problema e ca atunci eram high pe sincronism. Si eram prea rupt ca sa vad ca Occidentul e locuit de o populatie blazata si sastisita. Ca elita acestei populatii e lipsita de ocupatie si se aduna prin cluburi ca sa-si treaca aleanul de mal-de-siècle. Din cauza intoxicatiei cu smiorcaism confundasem mondenitatea cu statul degeaba. Mea culpa.
:: text: Clubbing Mag, anul II, nr 30
:: imagini: Mirelamiada
(raspuns la ancheta “Locuri de loisir in Bucuresti”, realizata de Catalin Sturza pentru revista Cultura)
Stiu ca nu suna tocmai spectaculos, dar pentru mine «loisir» inseamna o dupa-amiaza de weekend petrecuta pe terasa, cu o carte in mana si castile in urechi. Nu doar ca nu suna spectaculos, dar nu as vrea in nici un caz ca aceste randuri sa se transforme intr-un indemn la recluziune. Vreau doar sa spun ca ceea ce voi detalia in continuare este un traseu monden, care are, dupa mintea mea, prea putine de-a face cu loisirul. Asa ca o sa reformulez onest intrebarea tematica si o sa va spun unde cred ca poate merge bucuresteanul in orele binecuvantate cand n-are treaba.
In primul rand, sa faca bine si sa mearga pe terasa la MNAC, unde-i poate epata pe parlamentarii care (inca) joaca tenis pe terenul viitoarei Catedrale a Manturii Neamului. Cu putin noroc, loisiristul nostru poate sa prinda la MNAC si un vernisaj, unde-i va cunoaste pe funkyshetzi si pe alti artisti contemporani si va recunoaste o gramada de lume buna.
Inainte de vernisaj poate sa bea o cafea in La Scena, ocazie cu care nu trebuie sa uite sa ceara programul reprezentatiilor de teatru care au loc la mansarda. Dupa vernisaj, daca nu se lasa cu petrecere chiar la MNAC, poate sa arunce un ochi in Frame, clubul de la Piata Romana, sau in Embryo, clubul deschis acum aproape un an pe Ion Otetelesanu. Cu putin noroc, va nimeri fie la o lansare «Omagiu», fie la o petrecere «Re:publik». Alti funkysheti, alta lume buna.
Daca-i place muzica electronica, omul nostru se va bucura sa afle ca se redeschide clubul B52, care-si va relua, sper, traditia serii (si a noptii) de miercuri. E, din pacate, prea tarziu ca sa mai prinda petrecerile The Ark, care au umplut in fiecare miercuri din lunile de vara terasa Cabaret din Herastrau, dar e bine sa stie de ele, pentru ca vor ramane, probabil, subiect de discutie si la toamna. Dupa noaptea de miercuri, cea de joi poate fi mai linistita: se poate merge, de exemplu, la Ota, in Cotroceni. Mai multi funkyshetzi decat in alte parti si extra-optiunea conversatiei la o farfurie de supa, totul pe fundal sonor electronic. Daca-i place, losiristul va reveni si in weekend, la petrecerile gustate de acelasi public. Tot in toamna, ar trebui sa revina in forta si brand-ul Tralala, cu petrecerile din casa parasita de pe Lascar Catargiu, foarte populare, foarte d’n’b si foarte atractive pentru grupa de varsta 18-20. Mearga cui i-o place!
Diminetile de weekend trec mai usor la sosea, la Muzeul Taranului Roman, unde se intampla mai mereu cate ceva. Ba un taraf, ba un targ, ba un atelier, ba o lansare de CD sau de carte. Nu stie amatorul de etno ce si cand are loc? Sa scrie atunci la mtr@digicom.ro si sa se aboneze la lista de mail. Si, pentru ca tot suntem la liste de mail, sa afle vanatorul de loisir ca exista si lista «incepem» (pentru abonare: incepem-subscribe@yahoogroups.com,), un buletin electronic al evenimentelor de arta contemporana.
Si ce faci, totusi, in diminetile sau dupa-amiezele cand te loveste nevoia de relache? Abia atunci recurgi la exercitiul de recluziune de care vorbeam in primul paragraf. Si nu-i musai sa ai terasa. Stiu cel putin doua locuri unde atmosfera e propice lecturii, si poti sa-ti chemi si prietenii, ca variatiune. Unul e Planters Café, la Cismigiu, celalalt e Memento Café, langa fostul cinema Floreasca. Ambele de frecventat, repet, dimineata si dupa-amiaza, nu seara, cand clientela se schimba radical.
Asadar, cum stam fata de celelalte capitale europene? Stam bine, adica stam acolo unde ne e locul. Suntem mult dupa Londra, Paris, Amsterdam, daca vrem sa punem asa problema. Dar stam mult mai bine decat Brusselul, de exemplu. Cred ca semanam cel mai mult cu Budapesta. N-avem noi o garla ca a lor si ne mai lipsesc si niste bai, dar in mare oferta noastra seamana bine cu cea budapestanta. A, si sa nu uit. Stam mult mai bine ca Sofia.
