Cica poetic locuieste omul

In seara asta am ascultat pentru prima data versuri de Ioan Flora. E foarte important felul cum am ajuns la el: l-am ascultat, nu l-am citit. Poezia, in ciuda manierei scriptice in care se vede nevoita sa se inmulteasca, e totusi scrisa pentru a fi ascultata. Iar cei care l-au pus in voce pe poetul opzecist s-au ridicat la inaltimea textelor: fiica poetului, Ioana Flora si actorul Dragos Bucur. Totul s-a intamplat in Frame, la Spatenspate4, organizat de Hydra Society, si a fost cel mai frumos Spatenspate de pana acum.

S-a intamplat acum mai multi ani ca poezia sa ocupe vremelnic locul reclamelor din metroul londonez. S-a intamplat ca un poet anarhist sa-i ceara poeziei sa iasa in strada. S-a intamplat sa-mi pot ordona viata in jurul cate unui vers. Era o vreme cand invatam poezii pe de rost si le recitam prietenilor. Apoi a venit un tip cu capul pe umeri si i-a spus primului impiedicat care i-a iesit in fata: ma, tu esti cam poet! Si de-atunci traim cu blestemul asta: nevoia de a ne justifica poetii. E imposibil sa nu te intrebi, intr-o seara ca cea din Frame, la ce bun poetii intr-o tara de medici, avocati si ingineri?…


Cartile lui Ioan Flora se gasesc la Carturesti, cateva poezii puteti citi aici.

Spatenspate4: un poet in doua interpretari

daca pentru tine poezia nu e neaparat o carte prafuita
daca vrei sa asculti poezie cu o bere in fata si un DJ in spate,
daca ai vazut Marfa si banii si ti-a placut,
daca n-ai citit Discurs asupra strutocamilei dar ti se pare ca titlul suna bine,
daca Frame iti este a doua casa,
vino miercuri 15 noiembrie la ora 21.00!
Ioana Flora & Dragos Bucur vor citi Spate’n’spate din poeziile optzecistului Ioan Flora.

Blog cu Poezii de Ioan Flora

Mai multe la Hydra Society

Planeta pisicilor

Să zicem că pisicile sunt mai inteligente decât noi, cum le tot place pisicarilor să susţină. În cele ce urmează, am încercat să-mi închipui ce-ar fi făcut pisicile dacă ar fi ajuns în fruntea speciilor. Sunteţi liberi să priviţi textul meu ca pe o simplă ipoteză. El a fost însă scris ca un îndemn la revoltă.

Dar mai întâi să aruncăm o privire spre realizările noastre ca specie-conducătoare. De j’de sute de mii de ani muncim ca disperaţii pentru că ne înmulţim ca iepurii. Iar strategia noastră de luptă împotriva muncii a fost greşită de la bun început.

Ce-am făcut până acum ca să scăpăm de ea? Am automatizat uneltele şi i-am convertit pe vechii muncitori cu sapa şi ciocanul în muncitori cu butonul şi maneta. Adică i-am lăsat aşa cum i-am găsit: muncind.

Astăzi sperăm să creăm inteligenţă artificială, pentru ca industria automatizată să lucreze singură. Cum spuneam, o strategie de cacao. Ne chinuim să grefăm inteligenţă regnului mineral. Am uitat complet că cea mai mare realizare în epoca primitivă a fost domesticirea animalelor, adică a unor fiinţe inteligente. În loc să le folosim ca pe nişte unelte vii, pe care să le învăţăm să muncească inteligent în locul nostru, am preferat să confecţionăm unelte din piatră, fier şi siliciu.

Să mă pupe Henri Bergson undeva, dar omul va mai crea încă zece mii de ani unelte de creat unele şi tot nu cred că-i va plezni prin minte prototipul uneltei de creat timp liber. Unealta care să mă lase naibii să mă odihnesc. Pentru că omul e atât de prost încât să spere că siliciul va munci într-o zi de unul singur.


Acum, ce cred eu că au făcut în locul nostru pisicile, dacă ne-au depăşit cu adevărat în inteligenţă? După ce-au domesticit maimuţele, adică pe noi, şi ne-au învăţat să le prindem peşte, s-au prins că ele pot să toarcă liniştite în timp ce noi ne chinuim să le asigurăm hrana.

Dacă s-ar fi oprit aici, le-am fi prins peşti şi în zilele noastre, în timp ce ele s-ar fi chinuit să atingă culmi nebănuite ale progresului cibernetic. Dar pisicile au fost mai inteligente decât noi. Probabil că s-au prins şi ele că diviziunea muncii e portiţa de ieşire din era primitivă. Dar au văzut şi neajunsurile care vin o dată cu deschiderea portiţei – inegalitatea socială, orele peste program, conştiinţa de clasă şi cafeaua decofeinizată. Aşa că au scos castanele din foc cu mâinile (pe atunci labele) noastre.

Ne-au lăsat pe noi să ne dezvoltăm şi să să domesticim animale mai proaste ca noi, pe care să le folosim fără prea multă imaginaţie. Pisicile au continuat să toarcă în timp ce noi ne-am apucat de făcut unelte şi unelte de creat unele. Nu s-au oprit din tors nici măcar când am inventat motorul cu aburi, pentru că, deşi lor nu le folosea la nimic, nouă ne mai dădea cât de cât o ocupaţie.

În tot timpul ăsta, ele au continuat să trăiască pe lângă aşezările noastre, iar noi le-am îndestulat nevoile de hrană, adăpost şi securitate. Aţi văzut vreo pisică mulţumind pentru hrana care i se oferă, cum fac, de exemplu, câinii când dau din coadă? Nici n-o să vedeţi. Aşa cum n-o să vedeţi vreo ţărancă mulţumind vacii pentru că i-a dat lapte. E o simplă chestiune de aşezare în lanţul trofic. Vaca e sub noi. Noi suntem sub pisici.

Bun, dar dacă suntem, cu adevărat, dominaţi de această specie, cum se face că noi nu suntem conştienţi de lucrul ăsta? De ce nu ne informează pisicile, ca Dumnezeul biblic pe Moise: “noi suntem zeii voştri”? De ce nu primim ordine de la pisici? Cum de suportă să le călcăm uneori cu maşinile? Cum de permit progeniturilor noastre să le tragă de coadă pe progeniturile lor?

Ei bine, lucrurile nu au fost dintotdeauna aşa. Există dovezi că omul venera pisicile încă din neoliticul timpuriu. Iar un basorelief din mileniul IV î.Chr. ne arată pedepsirea oamenilor de către feline. Între timp, însă, pisicile au ales să se retragă într-o dominaţie tăcută.

E posibil să fi aflat, în marea lor înţelepciune, că nu le foloseşte la nimic ca noi să ştim cine ne conduce, pentru că asta nu poate duce decât la revoltă. Oamenii liberi muncesc mai bine şi mai eficient decât sclavii. Aşa că pisicile ne-au redat liberul arbitru şi ne-au lăsat să credem că muncim pentru noi.

Ne dăm de ceasul morţii să facem rost de mâncare, de casă, de maşină, de credit la bancă, de ţoale şi de educaţie pentru copii şi, în timpul ăsta, primim o pisică în casă, îi dăm să mănânce, îi curăţăm conştiincioşi excreţiile, o scărpinăm când are chef şi nu aşteptăm în schimb din partea ei nici măcar un “Miau!”. Din perspectiva evolutivă a pisicilor, am ajuns nişte vite cu multiple extra-opţiuni. Am ajuns unealta perfectă.

:: “Bătăi în dialog”, Almanahul Academiei Caţavencu 2006, cearta Pisicari vs Câinari

Nu moare cool-ul cand vrea trend-ul

Diseara la Cultura Libre, la 23:45 pe TVR1 (si maine in reluare, la 11:05 AM), i-am invitat pe Razvan Exarhu, Alex. Leo Serban si Adrian Oianu, sa dezbatem in jurul unui cuvant obisnuit sa faca valuri: trend.

Nu va fi o discutie obisnuita despre “mersul trendurilor” (© Biju Morar), ci o dezbatere despre cat de importanta e tzintirea trend-ului sau cat de utila ignorarea lui.

Emisiunea poate fi vazuta pe Google Video aici (mersi, Stingo!)

Carte la Venezia

Pe straduta pe care ma ratacisem ascultandu-l in casti pe Serge Reggiani (Venice n’est pas en Italie), am nimerit in fata unui carton pe care cineva mazgalise cu un marker: Welcome to the most beautiful bookshop in the world!

Am intrat mai mult intrigat de obraznicia librarului care mazgalise cartonul. Privita de afara, “libraria” era un simplu depozit ticsit cu carti, cu nimic mai special decat hruba unui buchinist din Paris sau din Bucuresti.

Prima pisica, pe care am gasit-o torcand la intrare, am luat-o ca pe o stridenta scenografica. Urma sa apara si altele. Cartile erau aranjate intr-o dezordine atent studiata, sectiunile nu erau clar delimitate si fiecare “trecea” in cealalta prin cateva titluri strecurate “accidental” intre ele. Librarul ignorase cu buna stiinta bariera de limba: una langa alta, convietuiau volume in iataliana, franceza sau engleza.

Intre carti si printre carti, mici obiecte, ca un aide-memoire despre preocuparea librariei nu pentru cartea in sine, ci pentru cartea ca obiect.


Deja din prima incapere, senzatia de librarie-muzeu-instalatie se strecura in aer, insidioasa ca umezeala venetiana.

Librarul, un italian plinut si jovial, te imbia, asemenea unui carciumar, sa treci si in odaia cealalta. Aici, aceeasi dezordine frumoasa, doar ca actorii erau carti de anticariat. O usa lasata deschisa in buza canalului dadea o perspectiva lichida intregii scenografii. Intr-o cada de baie se lafaiau supra-realist o colectie de BD-uri si carti pentru copii. In spatele unui covor persan, probabil o mostenire de la strabunul Alladin, colectia de pornache in limba franceza. Un deliciu.


Cand m-am intors in incaperea din fata si am dat peste a doua pisica torcand indiferenta in fata casei de marcat, nimic nu mi se mai parea strident. Intrasem cu totul in atmosfera imbietoare de decadenta livresca si nu mai mai dadeam dus. M-am simtit obligat sa cumpar o carte, semn ca marketingul nu e vorba in vant. Libraria isi indeplinise cu varf si indesat promisiunea de brand: era cea mai frumoasa librarie din lume.

V-as spune cum sa dati de ea, dar chiar ma ratacisem si n-as sti sa ajung a doua oara. E pe undeva intre San Marco si Arsenale. E ca in cantecul lui Reggiani:


Venise n’est pas en Italie
Venise c’est chez n’importe qui
C’est n’importe où, c’est important
Mais ce n’est pas n’importe quand
Fais-lui l’amour dans un grenier
Et foutez-vous des gondoliers

Venise n’est pas là où tu crois
Venise aujourd’hui c’est chez-toi
C’est l’envers des matins pluvieux
C’est où tu vas, c’est où tu veux
C’est l’endroit où tu es heureux

Cum vad eu tzeapa

In urma provocarii lansate de Scornelius a.k.a. Florin Dumitrescu, care ne-a cerut “sa dam tzepei o sansa”, am stat stramb si am judecat drept si am socotit ca altceva nu se poate sa facem cu ea decat sa-i dam foc.

Iar daca va incepe se arda, e musai ca va arata in urmatorul fel (craniul ar urma sa fie asezat de Agentia Nationala Anti-drog, care, ca orice agentie guvernamentala, va sti sa gaseasca o utilitate tzepei fumegande) :

Citeste totul despre provocarea lui Scornelius, vezi propunerile din concurs si celelalte propuneri hors concours.

Mari romani: fise din culise

Faza cu oamenii care ne-au intampinat cu aplauze pe langa covorul rosu ne-a descumpanit pe toti. Cu exceptia lui Adrian Cioroianu, nici unul nu parea sa aiba experienta momentelor populiste si cred ca s-a si vazut stangacia cu care am facut “baie de multime”.


Inainte de-a ne sui pe estrada, i-am vazut pe Dan C. Mihailescu si pe Biju Morar, aproape indiscernabili unul de celalalt, avandu-l in fundal pe Eminescu. Cum nici Eminul n-a fost la viata lui tocmai inalt, triada era completa. Profilul lui Gheorghe sublinia caderea de inaltime.


In platou, in ciuda complexitatii show-ului, nu era debandada obisnuita. Nota 10 pentru organizare! In scurtele momentele cand se difuzau materiale inregistrate, regizorul de platou o facea pe paharnicul si ne furniza o inghititura de apa din sticla aflata pe jos, la baza estradei. Intr-o pauza, dinspre gradene se aude protestul lui Liviu Mihaiu: “In gradene se moare de sete! Sa se dea cate una, s-ajunga la toata lumea!” Spre finalul show-ului, in aceleasi momente de pauza, estrada devenise scena mai multor exercitii de dezmortire: “avocatii” se ridicau in picioare, sareau, se intindeau, nimic violent.

Conversatia s-a legat asa de bine in pauze incat Irina a intrat de cateva ori in direct in timp ce pe estrada discutia continua de capul ei. Banuiesc ca regia de sunet a avut grija sa nu se auda.

Momentul final a fost la fel de derutant in studio cum cred ca s-a vazut si pe sticla. Stiam ca trebuie sa se stinga reflectorul de pe Carol, dar el ramanea aprins. Cred ca fiecaruia i-a trecut prin cap ca e o defectiune tehnica si ca s-a ratat finalul. Ma rog, pana la urma a functionat. Confetti-urile au fost in plus, dar nimeni nu s-a plans.


La iesire, Tudor Giurgiu parea foarte multumit. Zicea ca a iesit mai bine “decat se asteptase”. Regizorul radia vizibil. Andrei Gheorghe zambea (pl)acid. Adrian Cioroianu era inca nervos pe A.G. Vlad Craioveanu facea in continuare figura simpatica. Mi-a placut atitudinea lui pe toata durata campaniei: dintr-o bucata, fara exagerari. Impartit intre platane si stefane, n-a dat cu rest.

:: Foto: Aurel Baboi / TVR

Ziua cand am devenit substantiv comun

Suplimentul de cultura titreaza saptamana asta: “Putina lumea m-a intrebat la ce foloseste Dragos Bucurenci”. Nu e un comentariu malitios facut de vreun (in)amic de ocazie 🙂 Fraza imi apartine si e titlul unui interviu pe care mi l-a luat Ana-Maria Onisei. Am vorbit despre brandingul personal, despre conflict si dialog in cultura romana, despre rupturi si clivaje intre generatii.

A mai aparut si un interviu pe iasi.nights.ro, un ping-pong pe mail cu Andrei Sava.

Asa, si ce-i cu ziua cand am devenit substantiv comun? S-a intamplat pe 20 octombrie, cand a aparut editorialul lui Andrei Gheorghe, “Plesu si cu Liiceanu”, in 24-FUN. Zice Gheorghe (ah, dati-mi voie, un mic pre-orgasm, asa, sa-mi dreg vocea):

Ma enerveaza Plesu si Liiceanu: autosuficienta cu care au confiscat un spatiu (boerii mintii), gasca lor, patapievicii care ii inconjoara, bucurencii care ii privesc si multimea de profesori de romana din Bacau care li se inclina si supune.

Atat. Restul cititi si singuri.

Intre doi habotnici, voteaza intelectualul!

Gandeste-te o clipa. Dintre Richard Wurmbrand si Stefan cel Mare pe cine l-ai alege sa te reprezinte?

Dintre un habotnic martir si un habotnic insetat de sange, cine este mai demn sa reprezinte Romania moderna?
Nici unul? Asa ma gandeam si eu. Si totusi, gurile rele spun ca intre cei doi se da batalia de maine din finala programului MARI ROMANI.

Dar mai exista cineva care merita un loc in fata, daca nu chiar primul loc. MIRCEA ELIADE, cel mai celebru roman dintre cei 10 (Google dixit).

Intre cei 10 mari romani, el este singurul a carui opera este citita si apreciata in intreaga lume.

MIRCEA ELIADE a urcat deja mai multe pozitii in top. Ajuta-l sa urce intre primii 3! Nu e greu!

Voteaza-l pe www.mariromani.ro si arata ca intre doi habotnici, preferi un intelectual.

Ce-o sa se-ntample daca nu-l votezi? Nimic. Mircea Eliade va fi citit pe mai departe si fara sprijinul tau. Dar sta in puterea ta sa faci o reverenta sumara in fata celui mai celebru dintre noi.

Bucurenci vs Ghiu: cum a fost

Zice Cristina Foarfa pe Metropotam:

“Cu bulina de “interzis minorilor” sau fara, textele au fost incisive, foarte bine scrise si citite. Miron Ghiu ne-a spus povestea “iacului de preerie” cu inclinatii halucinogene si ore fixe pentru ciuperci iar apoi a dat indicatii despre cum se scrie un roman pe pielea iubitei, pas cu pas. As vrea sa citesc, pe piele sau nu, un roman scris de Miron Ghiu.

In timp ce citea Bucurenci, imi suna in minte ce zicea Florin Iaru in prefata de la RealK: “Sex? Orgii? Asa ar fi fost trendy, dar eroul sufera de o ciudata forma de pudoare si nu-si aduce aminte. Cel mult, una, doua aluzii cu multa perdea.” Textul de aseara compenseaza, nu intr-un mod de show-off, ci intr-unul literar, asumat si cu o doza buna de ironie. O poveste cu medicamente si sex, bine construita, fluida si usor de urmarit, legata, fara ezitari si fara excese inutile. “

Recenzia se cheama DJ Set literar. Citeste-o pe toata pe Metropotam.




Foto: Ruxi Pop

Foto: Anca Pavlon