Aflu de pe blogul lui Ioan T. Morar, plecat sa scrie o carte in Noua Caledonie, noutati despre grila de toamna a TVR 1:

„Astazi am vorbit la telefon cu Dana Deac si am aflat ca emisiunea „Lumea citeste” nu va mai fi in grila de toamna. Nu a fost scoasa, pur si simplu nu a mai fost propusa de directorul TVR 1. Pentru ca presedintele TVR a cerut o grila cu talk-show-uri politice. Nici „Nocturne”, cu Marina Constantinescu, nici „Memorialul durerii”, mi s-a spus, nu mai prind grila. (…) Acum prioritatea sunt emisiunile politice.”

Nu vreau sa comentez substraturile pe care le intrevad in decizia noului presedinte-director general al TVR. Ar fi ipocrit sa-i ceri unei conduceri numite politic sa nu actioneze politic.

Dar nu pot sa nu fiu mahnit vazand ca din caftul noii conduceri a TVR cu inamicii politici si de opinie iese invinetita vesnica Cenusareasa a TVR 1: emisiunile de cultura. Am prezentat doua astfel de emisiuni pe TVR 1, una la cinci dupa-amiaza si una la miezul noptii. Motivul pentru care n-am mai insistat sa ma implic in astfel de productii a fost tocmai audienta liliputana la care le-a condamnat ora de difuzare.

Desen: Mugur Grosu

Grila TVR 1 pare sa acrediteze ideea ca telespectatorii interesati de cultura sunt oameni fara ocupatie, care-si petrec dupa-amiezele acasa si nu au niciun motiv sa se culce devreme pentru ca nu-i asteapta niciun serviciu la prima ora. Inutil sa spun ca aceasta idee este si contrafactuala, si jignitoare.

Am toata admiratia pentru Marina Constantinescu, Catalin Stefanescu si Ioan T. Morar pentru ca au continuat sa produca emisiuni de cultura pe TVR 1 sub o grila neprietenoasa si subminati de o promovare anemica. Sloganul cu care aceste emisiuni erau anuntate in toamna trecuta merita amintit, pentru ca e o mostra de ineptie antologica: „La miezul noptii, cultura isi face de cap pe TVR 1”.

In 2006 ai fi zis ca mai rau de-atat nu se poate. Ei bine, 2007 vine sa infirme acest comentariu pesimist. Noua conducere a TVR a taiat nodul gordian si a hotarat ca, decat putina cultura, mai bine deloc. Cultura si-a „facut de cap” prea mult pe postul public, ajunge!

Incerc sa vad si partea buna a lucrurilor si ma gandesc ca decizia noului Consiliu de Administratie condus de Alexandru Sassu s-ar putea sa fie mai inspirata decat pare. Pesemne ca nu sunt singurul pe care il incearca un deja-vu. In mai 1998, TVR il trimitea la pensie fara drept de apel pe Iosif Sava, dupa aproape 30 de ani de prezenta „pe sticla” cu un talk-show cultural care a facut istorie. Recuperat de Pro TV, batranul magician de televiziune si-a sfarsit zilele amarat de decizia rusinoasa a TVR, la numai trei luni dupa evacuarea din studioul „Seratelor muzicale”.

Poate ca moderatorii si realizatorii de emisiuni culturale, evacuati astazi din grila TVR 1, isi vor gasi un destin mai bun la posturile private. Nu ma-ndoiesc ca emisiunile lor vor avea mai multe zile decat i-au fost sortite lui Iosif Sava.

Dar ceva se poate, totusi, face inainte de a fi prea tarziu. Blogul „Terorism de cititoare” ne cheama maine, la ora 19.00, in fata intrarii in TVR din Str. Pangratti sa citim o carte timp de 10 minute. Ar fi interesant de vazut cati cititori se vor strange. Eu unul voi fi acolo.

:: text: EvZ

:: Continuarea: Ba lumea citeste

N-as putea spune ca in topul tampeniilor inutile invatate in scoala generala orele de religie ocupa primul loc.

Cred totusi ca se califica undeva intre primele cinci, cam dupa orele de lucru manual. Profesorul de „educatie tehnologica” (va jur, asa se numea!), un ins in personalitatea caruia viata impletise din belsug veleitati literare si frustrari profesionale, ne-a invatat un trimestru intreg cum sa fabricam siguranta fuzibila.

Niciunul dintre parintii sau profesorii nostri nu era de parere ca ne foloseste la ceva ora in care frecam cu smirghel o sarma de cupru, dar cu totii gaseau cat se poate de firesc sa castige cineva o paine in vreme ce noi pierdeam timpul. Cand s-a plictisit de lectiile de atelier, profesorul a inceput sa ne scoata la diverse activitati cultural-educative, cum ar fi spartul ghetii din fata scolii si curatatul zapezii de la intrarea profesorilor.

Ca sa scap de corvezile dascalului de „educatie tehnologica”, am cerut sa fiu transferat la grupa de fete. Aici, activitatea era macar pitoresca: se cosea goblen. Desigur, goblenul il coseau acasa mama sau bunica, iar orele erau, de fapt, prilej de chiul. Pe profesoara de lucru manual am iertat-o: ea macar castiga o paine in vreme ce-i dadea o ocupatie bunicii.

Pe langa aceste incredibile incursiuni in Absurdistanul scolii romanesti, orele de religie abia daca reuseau sa mai indigneze pe cineva. Faptul ca un popa burtos ne punea sa scriem dupa dictare cateva elucubratii dintr-o carte de invatatura crestina, pentru ca apoi sa ne asculte recitand tema invatata pe de rost, se incadra destul de bine in peisajul suprarealist al orelor petrecute la scoala.

Nici macar faptul ca incepeam ora recitand cu fata spre terenul de fotbal o rugaciune rimata nu ni se parea cu totul neobisnuit. In anii aceia, incepeam frecvent orele intonand imnul national, o reminiscenta penibila din anii cand alimentele si patriotismul se dadeau pe cartela. Asa ca ne intorceam disciplinati spre fereastra si recitam in cor urmatoarea incantatie: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, Noi pe Tine Te rugam, Lumineaz-a noastra minte, Lucruri bune sa-nvatam! Ca Tu esti Stapanul Lumii si al nostru Tata esti, Toate lucrurile bune Numai Tu le implinesti!”. Uite ca n-am uitat-o…

Ce ma amuza la aceasta amintire cu parfum de prostie si de tamaie e ca era singura data cand vorbeam la scoala despre procesul invatarii. In 12 ani de invatamant obligatoriu, cu nicio alta ocazie n-am discutat despre cum se petrece miracolul acesta prin care dascalul ii transmite elevului o parte din stiinta si din priceperea sa. Banuiesc ca n-am facut-o pentru ca pe foarte putini dintre dascali ii preocupa cu adevarat aceasta problema. Ceilalti par ferm convinsi ca totul se rezolva cu o dictare de-o ora si o tema kilometrica pentru acasa.

Abia la ora de religie am aflat cum stau cu adevarat lucrurile: in vreme ce profesorul dicteaza, Doamne Doamne aprinde un fel de reflector divin cu care ne lumineaza mintea si astfel devenim cu vremea mai intelepti. Era sa zic si „mai buni”, dar tot la ora de religie am aflat ca nu merita sa te chinuiesti sa faci lucruri bune, pentru ca treburile astea cad tot in sarcina tipului cu reflectorul.

Asa ca nu ma mira si nici nu ma revolta dorinta cultelor religioase din Romania, care cer reintroducerea religiei in scoala ca materie obligatorie. E greu de crezut ca ceva mai poate pune cruce reformei educatiei, Dumnezeu s-o ierte. Sa se faca, deci, religie, daca interesul national o cere. Bine macar ca nu se mai coase goblen.

:: text: EvZ

Intre indolentii care trateaza cu nepasare problemele cetatii si activistii civici care si-au facut o profesie din a le rezolva si-a facut aparitia o noua specie de animal social: petitionarul in eter.

Personajul nu e insensibil la problemele din jurul lui. Soarta nedreapta a copiilor strazii il revolta. Gunoaiele sub care geme orasul ii fac scarba. Discriminarea i se pare o barbarie. Pe batranii saraci ii compatimeste sincer. Pentru poluatori are o ura viscerala.

Colac peste pupaza tuturor acestor emotii, omul nostru nutreste o neincredere principiala in politica si politicieni. Alesii, in opinia sa, sunt cu totii o apa si-un pamant. Functionarii sunt fie corupti, fie lipsiti de putere. Procedurile birocratice nu sunt bune de nimic, iar justitia… in fine, ce sa mai vorbim, parca nu stie toata lumea care-i treaba cu justitia…

Inconvenientele care-l inconjoara pe acest individ ii dau dureri de cap si arsuri gastrice, dar lipsa de incredere in mecanismele statului democratic il leaga de maini si de picioare atunci cand vrea sa rezolve probleme. Din aceasta pozitie destul de incomoda, incearca sa-si aline suferinta intr-un mod cu totul original. Cu ultimele puteri care-i raman, tasteaza un mail sau scrie o scrisoare.

Dar nu-i scrie vreunei autoritati responsabile, nici nu se adreseaza vreunei judecatorii. Destinatarul nobilei misive este un jurnalist sau cineva care lucreaza intr-o organizatie neguvernamentala. Iar acestuia, petitionarul nostru nu-i scrie ca sa se planga. Individul e prea demn ca sa ceara doar un umar consolator. Destinatarului i se cere, nici mai mult, nici mai putin decat actiune!

De multe ori, omul e prea revoltat ca sa mai fie si precis in solicitarea sa. El cere sa se faca ceva, orice. Uneori, nici problema nu e clar definita, dar d-voastra vi se pare normal ce se-ntampla in tara asta?! Cand autorul scrisorii, un om destul de ocupat („iertati-mi ortografia, v-am scris pe fuga”) creioneaza totusi solutii, o face pariind cu generozitate pe disponibilitatea de timp a destinatarului: ii cere sa redacteze proiecte, sa deruleze campanii, sa inventeze sloganuri, sa solicite audiente, sa sune demnitari, sa pedaleze in semn de protest pe ruta Bucuresti-Cluj, nimicuri din astea…

In general evit sa le raspund acestor petitionari care ma confunda cu un ghiseu universal si le recomand si colegilor mei sa procedeze la fel. Faptul ca cineva si-a pierdut cateva minute ca sa scrie un mail nu ma impresioneaza. Ma gandesc ca tacerea mea ii va face sa caute pe internet mai multe informatii despre problema care-i necajeste. Si ca vor gasi puterea sa faca mai mult decat sa scrie mailuri.

Cand, totusi, le raspund, le explic ca politicienii nu vor vedea niciodata legatura dintre vot si nevoile cetatenilor daca cetatenii vor continua sa le vorbeasca despre aceste nevoi prin intermediar. Ca marile probleme nu se vor rezolva niciodata singure daca fiecare dintre noi nu devine o mica parte din solutie.

Dar petitionarul in eter nu asteapta asemenea raspunsuri. Cand le primeste, nu-si poate ascunde iritarea. Asa ajungi sa afli ca si tu esti insensibil, nepasator, o apa si-un pamant. Ca esti, de fapt, o parte a problemei care-i da dureri de cap si arsuri gastrice. Si astfel cercul persecutiei se inchide.

:: text: EvZ

Primul britanic care m-a scos din sarite avea sange albastru. Nu pentru atata lucru asta m-a scos din sarite, ci pentru ca parea sa creada ca noua ne curge apa chioara prin vene. Noua, adica romanilor.

Cand a vazut o bancnota de 10 lei m-a intrebat daca asta i-ar ajunge ca sa cumpere tot guvernul roman si daca ar primi si ceva rest. Am zambit si i-am spus ca ar investi mai bine bancnota intr-un titlu nobiliar oferit pe sub mana de fostul cabinet Tony Blair.

Al doilea individ care era sa-mi strice ziua nici macar nu era britanic. Era un american de 21 de ani, vanzator de fructe si legume la el acasa. Dupa ce s-a interesat de paritatea monedei noastre nationale cu lira sterlina, a dedus, printr-un rationament care continua sa-mi scape, ca Romania e o tara bananiera condusa de o elita de imbuibati din tata-n fiu si m-a intrebat daca parintii mei sunt „like… very rich” de-si permit sa ma trimita la Londra.

Am ramas perplex, iar el n-a mai stiut ce sa creada cand i-am spus ca poti sa faci un drum in strainatate pe an chiar si daca nu castigi decat un salariu mediu in Romania si fara sa fie nevoie ca intreaga familie sa faca economii.

„Credeam ca Romania e din lumea a treia”, mi-a explicat el. A spus-o cu atata candoare ca nu te puteai supara pe el. Am incercat sa-i pun geografia economica in ordine: „Nu chiar, suntem o tara in dezvoltare. Nu mai suntem inca acolo, nici n-am ajuns deja aici.”.

In fine, al treilea personaj care chiar mi-a stricat cheful era grafician. M-a mirat ca se ocupa cu asa ceva pentru ca nimic nu-l descria ca un tip creativ: se imbraca, vorbea si gandea cat se poate de burghez. A fost foarte incantat sa afle ca sunt roman, pentru ca avea o fata in casa, in regim au pair, si s-a gandit ca am putea iesi impreuna, ceea ce ar linisti-o pe sotia lui, care e convinsa ca ii face avansuri fetei. Prietenul lui, tot profesor, a intrebat ce sens mai are sa tii o fata ca au pair, daca nu te poti da la ea.

Toata lumea de la masa a ras, eu insa am hotarat ca tipul a mers prea departe cu gluma si n-am ras. Cineva mi-a dat un ghiont discret si a incercat sa ma inveseleasca, asa ca am spus cu voce tare ca nu mi se pare amuzant.

Si aici s-a petrecut micul miracol. Civilizatia britanica s-a pus in functiune si n-a fost nevoie sa-i spun graficianului ca probabil lucreaza si castiga destul de prost din moment ce are nevoie de o fata au pair. N-a fost nevoie nici sa-i spun ca toata povestea asta cu fetele care vin sa le creasca copiii pe gratis pute a sclavaj modern.

Si n-a fost nici macar nevoie sa-i spun ca gandeste ca un fascist de ultima speta. Pentru ca britanicul a cedat in fata evidentei si a spus cat se poate de sobru: „Ai dreptate, nu e amuzant.”. Toata lumea a tacut un moment si cu asta povestea a luat sfarsit.

N-am povestit lucrurile astea ca sa ma plang ca am fost discriminat in Marea Britanie. Dimpotriva, gasesc ca am invatat o gramada de lucruri aflandu-ma pentru o data de cealalta parte a baricadei discriminarii. Cata vreme nu devine contondenta, recomand experienta oricui.

A fost util si revelator sa ma simt la Londra asa cum se simt probabil tiganii, homosexualii sau arabii in Romania. Cu diferenta ca la Londra, rasismul si xenofobia pot fi blamate fara drept de apel chiar si la o discutie de cafenea. La noi, din pacate, inca dau inca bine. Sa fii putin fascist e chiar chic. Se poarta…

:: text: EvZ