Ce necioplit sunt. Ieri m-am apucat iar să vă plictisesc cu problemele mele şi n-am apucat să vă mulţumesc celor care ne-aţi urmărit, ne-aţi trimis energii bune şi, mai ales, celor care ne-aţi votat. A fost un rezultat foarte strâns, fiecare vot a contat. Faptul că povestea Elenei merge mai departe vi se datorează şi vă mulţumesc pentru asta.
Scutire medicală
Dragilor, am cam lipsit de pe blog, de pe FaceBook şi de pe Twitter, dar de data asta, pe lângă repetiţiile de dans, am avut un motiv mai serios.
Am făcut o enteroviroză severă, care a început să-mi dea ameţeli încă de miercuri seară. Joi m-a pus complet la pâmânt, am stat în Buftea mai mult întins şi cu perfuzii decât în poziţii de dans. Într-o zi întreagă, am apucat să repet de patru ori dansul ritual (până atunci, nu-l mai repetasem nici măcar o dată cu restul formaţiei) şi de două ori quickstep-ul. În rest, mi-a fost mai mult rău.
Seara mi s-a părut că mă simt mai bine, aşa că m-am dus la culcare încrezător. Vineri dimineaţă, în schimb, după o noapte de frisonuri, m-am trezit sleit. Nu reuşeam nici să stau în picioare, darmite să mă adun să merg la repetiţii. Am ajuns la Urgenţă la Municipal: aveam tensiunea 9 si 39 de grade. M-au tratat doctoriţa Roxana Cheler şi doctorul Octav Cristiu. Cred că au băgat vreo trei litri de perfuzii în mine, dar m-au pus pe picioare. La plecare, aveam şi temperatura şi tensiunea normale. N-au ieşit toate analizele bune, aşa că nu m-ar fi lăsat să plec, dar am semnat că îmi asum riscurile şi am şters-o în Buftea.
Seara, când a început emisiunea, încă nu mi-era bine. Nu-mi venea decât să zac undeva, ceea ce am şi făcut, cea mai mare parte din timp. După prima apariţie, cea în care Bănică a anunţat dueliştii, am mâncat ceva şi am dormit o oră. M-am trezit cu temperatură, dar cu tonus mai bun. Doctorul de pe ambulanţă mi-a pregătit o perfuzie cu antibiotic, algocalmin şi vitamina C, care m-a adus şi mai aproape de linia de plutire.
Aşa am intrat la duel, convins că toate necazurile astea trebuie să aibă un sfârşit şi că n-am muncit ca prostul 12 ore pe zi ca să-şi facă un nenorocit de virus ambiţia cu mine. După duel, cred că a înţeles şi el că nu s-a pus cu cine trebuie şi m-a mai slăbit oleacă. Aşa am făcut şi haka, dansul ritual, la care ţineam foarte tare. Ştiam că o sa iasă bine, dar notele juriului au fost chiar şi peste aşteptările mele.
Ce am simţit eu că s-a întâmplat diferit faţă de prima ediţie este că de data asta nu ne-a mai păsat când am greşit şi am mers mai departe cu aceeaşi bucurie cu care am început dansul. Aşa că am reuşit să recuperăm desincronizările şi am reuşit să “vindem” dansul, cum spune Lilian, mult mai bine.
Şi n-am fost singurul care a dansat deşi ar fi putut obţine o scutire medicală: cei doi Cătălini au avut, fiecare, probleme grave cu genunchiul şi nici unul nu şi-a lăsat partenera singură pe ringul de dans. Stăteam la o perfuzie mică înaintea duelului, cu mama alături, şi i-am spus: “Uite, vezi, show-ul ăsta e mult mai pe bune decât credeai…”
De la repetiţii
Am învăţat să ne pese mai puţin de ochiul care ne priveşte, decât de bucuria pe care o simţim când dansăm.
Vorba e, eu pentru cine votez?
Partea cu votul e cea care îmi displace cel mai tare în formatul emisiunii, dar e un rău necesar: într-un fel sau altul tot trebuie să se aleagă perechea care rămâne şi cea care pleacă. Vox populi, vox Dei, că tot o ard în latinisme zilele astea.
Aşadar,
Dacă vrei ca povestea Elenei la Dansez pentru tine să continue, trimite un sms cu textul “Dragoş” la 1276.
Dacă vrei ca povestea Emei la Dansez pentru tine să continue, trimite un sms cu textul “Doru” la 1276.
Gloria victis
Am trăit multe victorii până acum şi n-au fost puţine cele pe care le-am savurat în linişte, cu mine însumi, alături de un pahar de vin. Am descoperit cu amărăciune că bucuria nu o simţi cu adevărat decât atunci când eşti înconjurat de oameni dragi şi am învăţat să mă bucur împreună cu prietenii, cu colegii, cu cei care mi-au fost alături. Am coborât ştacheta şi am început să prefer gălăgia de la cabană în locul ascensiunilor solitare şi al vârfurilor cucerite de unul singur.
În seara şi noaptea aceasta am primit atât de multe mesaje de susţinere pe telefon, pe blog, pe Facebook şi pe Twitter, am avut alături prieteni minunaţi care m-au emoţionat cu entuziasmul lor, încât am înţeles că am primit această înfrângere ca să mai învăţ ceva: oamenii sunt mai importanţi decât victoriile. M-am simţit atât de bine să fiu înconjurat cu aşa de multă căldură sufletească încât tot ce-mi doresc acum este să mai simt asta o dată şi încă o dată şi încă…
Am încredere că ediţia următoare nu va nici ultima, nici penultima. Am încredere în tot ce am primit. Mulţumesc.
Emoţii
Până şi Caţavencu mă dă câştigător, e drept că nu la ediţia asta, ci la cea din 2012 şi la următoarele. Dar nici măcar asta nu are darul să mă liniştească. Cred că n-am mai avut atâtea emoţii în legătură cu un spectacol de la Serbarea Abecedarului (unde jucam, evident, rolul Abecedarului).
Manifest pentru frumuseţea naturală
Am publicat acum câteva luni în Elle un Manifest împotriva fondului de ten care a stârnit destule comentarii şi aici pe blog. Între altele, ziceam aşa:
Nu sunt un purist care-şi doreşte să cunoască la fiecare dineu sau la fiecare colţ de stradă femeia-în-sine. Dimpotrivă – îmi place să admir şi să mă delectez cu minciuna frumoasă pe care stilul o construieşte în jurul fiecăruia dintre noi, iar pictura pe faţă, pentru că, până la urmă, despre asta vorbim, este o artă şi o armă legitimă în acest demers.
Dar dă-mi voie să-ţi reamintesc, pentru că uneori îmi pare că uiţi, că tot acest joc este o convenţie. Ştim amândoi că nici hainele, nici machiajul, nici accesoriile nu fac parte din noi. Ele sunt încă un înveliş cu care civilizaţia ne-a obişnuit să ne protejăm intimitatea.
Între timp, Nivea a pornit o campanie pentru frumuseţea naturală, în care m-am implicat, alături de Cabral. Am vorbit cu mai multe reprezentante ale sexului frumos despre acest subiect şi asta m-a ajutat să-mi clarific, dar şi să-mi întăresc poziţia. Iată ce cred:
Manifest pentru frumuseţea naturală
E firesc să vrei să fii mai frumoasă, nu e nimic rău în asta. Dar există mai multe feluri de înfrumuseţare. Sunt unele care cer să depui un efort constant şi de lungă durată şi care contribuie la sănătatea şi echilibrul întregului corp, cum sunt manichiura, peelingul, sportul, masajul, spa-ul sau, mult mai prozaic, spălatul frecvent pe dinţi. Niciunele dintre acestea nu produc rezultate spectaculoase, iar efectul lor nu poate fi observat cu adevărat decât în timp: o piele bine îngrijită, o dantură sănătoasă, o postură corectă, o pereche de ochi care sclipesc, o respiraţie plăcută, un corp tonifiat, o faţă zâmbitoare. Sunt atribute pe care evoluţia ne-a condiţionat genetic să le găsim atractive la sexul opus. Cu ele nu vei da greş niciodată în căutarea partenerului ideal.
Altele cer mai degrabă bani decât efort şi promit, în schimb, rezultate uimitoare, de pe o zi pe alta sau chiar de pe un minut pe altul. Mă gândesc la machiaj, la silicoane şi la alte operaţii estetice. Efectul lor, însă, deşi rapid, este mult mai puţin convingător: pentru că, oricât de orbi ţi-am părea uneori că suntem, simţurile noastre ne avertizează întotdeauna că avem de-a face cu o frumuseţe rapidă şi înşelătoare.
Nu vreau să merg atât de departe încât să spun că nu există bărbaţi fascinaţi de sâni enormi, buze cauciucate, feţe vopsite ori funduri monstruoase. Dar unii dintre noi suntem destul de subtili încât să nu confudăm fetişurile cu farmecul şi nici erotismul explicit cu frumuseţea.
Până la urmă, felul în care înţelegi să te promovezi în cadrul marii loterii pe care Darwin a numit-o selecţie sexuală este cel care decide cum va arăta, în cazul tău, lozul câştigător. Mi se pare ironic să te ambalezi ca un meniu hipercaloric de la cel mai popular fast-food şi apoi să te plângi că cei cărora le stârneşti interesul sunt nişte indivizi superficiali, lipsiţi de gust culinar şi, în ultima instanţă, ca să rămânem în termenii metaforei, nişte porci.
Ceea ce bărbaţii îşi imaginează că le stârneşte pe femei şi ceea ce femeile îşi închipuie că-i atrage pe bărbaţi sunt, probabil, două dintre cele mai mari mistificări ale timpului nostru. Petrecem mult prea mult timp străduindu-ne să ne adaptăm unei proiecţii din mintea noastră şi cercetăm prea rar ce-şi doreşte cu adevărat celălalt sex din partea noastră. Când l-ai întrebat ultima oară pe bărbatul de lângă tine ce-i place cel mai tare atunci când te priveşte?
După ce am publicat Manifestul împotriva fondului de ten am stârnit ceva rumoare în rândul cititoarelor mele, dar, în schimb, am primit numai încuviinţări din partea prietenilor şi cititorilor mei. Obsesia pentru un ten mai mult ca perfect este una dintre aceste proiecţii pe care femeile le fac în legătură cu dorinţele bărbaţilor şi mă bucur să o denunţ aici încă o dată: tencuiala nu este nici sexy, nici naturală; pentru orice bărbat cu vederea întreagă este pur şi simplu tencuială.
Cel care a spus că frumuseţea e întotdeauna în ochii celui care priveşte a observat probabil că, oricât de mult ar bântui pe alte meridiane ale corpului, ochii noştri sfârşesc întotdeauna prin a privi în ochii celuilalt. Iar eu cred că, atunci când ne oglindim privirile în felul acesta, avem nevoie de minciuni credibile pentru a ne putea îndrăgosti cu adevărat de trupul unei femei.
Frumuseţea adevărată este, prin natura ei, fragilă şi unică, asemenea unei picturi în frescă, în imperfecţiunile căreia sufletul pictorului a încercat să îngheţe trecerea prin această lume a unui miracol. Frumuseţea instant are ceva din perfecţiunea promisă de reproducerile care se vând la tarabele din jurul muzeelor de artă: o frumuseţe ieftină, de plastic.
E dreptul tău să alegi cât şi cum vrei să îmbunătăţeşti ceea ce te nemulţumeşte la cum arăţi. Depinde numai şi numai de tine să găseşti dreapta măsură între a înfrumuseţa şi a falsifica. Nu mi-am propus să-ţi spun cum arată femeia pe care şi-o doresc toţi bărbaţii, pentru că o asemenea femeie nu există. Tot ce am vrut să-ţi reamintesc cu aceste rânduri este că frumuseţea rapidă şi înşelătoare atrage bărbaţi rapizi şi înşelători. Tu ce fel de bărbat îţi doreşti?
Prostia omenească
Ştiam că oboseala cronică te prosteşte puţin, dar, până la întâmplarea aceasta, nu credeam că sunt aşa de obosit.
Săptămâna trecută am făcut o contractură musculară deasupra omoplatului. Medicii din Buftea au tratat-o cu un antiinflamator local, cu Ibuprofen şi cu Mydocalm. Nu sunt adeptul doctoriilor luate în exces, aşa că perspectiva de-a continua să iau pastile încă cinci zile, aşa cum mi se recomandase, nu-mi surâdea. În plus, Mydocalmul mă pleoştise complet, aşa că nu l-am mai luat decât a doua zi. De durut, mă mai durea foarte puţin, dar mi-am zis că nu strică să încerc şi un remediu mai natural.
Am sunat-o pe antrenoarea mea, care mi-a recomandat o baie fierbinte cu multă sare (vreo două kile) şi o gură de alcool pentru relaxare. Nu mai făcusem o baie cu cada plină cu apă de ani de zile, aşa că perspectiva mi-a surâs. Am cumpărat sare de la magazin, am umplut cada cu apă, mi-am turnat un pahar de tărie, mi-am luat telefonul şi ceva de citit, m-am scufundat în apă şi am început să mă relaxez.
După vreo 5 minute mă plictiseam deja groaznic. E momentul să fiu sincer şi să recunosc că prefer duşul nu doar din motive ecologice, ci şi din motive de timp şi de stare: la duş n-ai timp să te plictiseşti. Am sunat o prietenă, dar clipocitul nu merge cu GSM-ul. De citit nu puteam citi pentru că aburul muiase toată celuloza din jur. Am început să fac stretching. Mi-am adus apoi aminte de Oreste şi am încercat să meditez. După încă o eternitate, m-am uitat la ceas: trecuseră 15 minute. Am decis că, fiind prima dată, nu e cazul să exagerez şi că pot să-mi acord o dispensă de jumătate de oră din timpul planificat iniţial.
Numai că socoteala din casă nu se potriveşte cu cea din baie. Din cauză că n-am folosit niciodată cada la întreaga ei capacitate de doi ani de când locuiesc în acest apartament, nu observasem că dopului îi lipseşte mecanismul care să-l impingă de jos în sus. Cunoştinţele acumulate pe vremea când mergeam la olimpiada naţională de fizică nu m-au lăsat să mă amăgesc prea mult în legătură cu situaţia în care mă aflam: o cadă plină ochi cu saramură şi un dop pe care presiunea hidraulică îl făcea imposibil de scos.
Rezultatele dezbaterii
La sfârşitul lui februarie am participat la dezbaterea despre modificarea legislaţiei privind prevenirea consumului de droguri şi a riscurilor asociate acestuia, organizată de Roberta Anastase la Palatul Parlamentului. Am moderat prima parte a dezbaterii, cea legată de diferenţierea pedepselor privind posesia şi consumul substanţelor ilicite, precum şi de revizuirea listei substanţelor aflate sub control.
Am reţinut câteva dintre subiectele cheie aduse în dezbatere de cei prezenţi:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte instituţii abilitate în domeniu definesc dependenţa de droguri ca fiind o boală cronică şi recomandă tratarea acesteia ca pe oricare altă condiţie medicală cronică.
Implicarea limitată a statului român în finanţarea serviciilor şi îmbunătăţirea accesului la servicii specializate a făcut ca, în 2009, acoperirea cu servicii medicale şi sociale să fie extrem de redusă. Întrucât cele mai multe servicii socio-medicale (schimb de seringi, tratament substitutiv, dezvoltarea insituţională şi profesională) sunt susţinute prin finanţări externe nerambursabile care se termină pe parcursului anului 2010, este necesară identificarea unei soluţii viabile de continuare a acestor intervenţii la acelaşi standard ca până acum.
În România, combaterea consumului de droguri a dus la încarcerarea unui număr mare de tineri care ar fi avut mai multe şanse de reintegrare dacă, în locul încarcerării, ar fi beneficiat de asistenţă şi sprijin. O serie de studii arată că procentul celor care recurg din nou la consumul de droguri după săvârşirea pedepsei de privare de libertate este de peste 90%. Mai mult, din punct de vedere economic, privarea de libertate a unei persoane implică un cost mult mai ridicat decât asistarea socio-medicală.
Legea 143/2000 nu prevede pedepse diferenţiate şi face ca persoane care consumă tipuri de droguri diferite sau posedă cantităţi semnificativ diferite să primească aceeaşi pedeapsă. Legea nu permite implementarea clară a unui sistem de alternative la închisoare, fapt ce duce la creşterea numărului de persoane care ajung în sistemul de justitiţie.
Anul oriental
Era jumătatea lui februarie şi la Londra începuse să fulguiască uşor. Când am ajuns la Heathrow deja ningea. M-am oprit la librărie să-mi iau ceva de citit pentru zbor şi am găsit Zăpada lui Orhan Pamuk.. Mi s-a părut potrivită pentru vremea de-afară, iar pe Pamuk îl ştiu de bun povestitor, aşa că am socotit că-mi va ţine bună companie până la destinaţie. Am mai ales un titlu, Vânătorul de zmee, al cărui autor, Khaled Hosseini, mi-era necunoscut. Îmi făcuse cu ochiul recomandarea tipărită pe copertă şi semnată Isabel Allende, una dintre scriitoarele mele preferate:
Vânătorul de zmee este o carte atât de puternică, încât, multă vreme după ce am citit-o, orice alt titlu mi s-a părut banal.
Zăpada m-a captivat aşa de tare, încât am pierdut zborul de München, dar nu mi-a părut rău. În răgazul astfel câştigat, l-am însoţit cu şi mai mare fascinaţie pe Ka, poetul naiv din romanul lui Pamuk, în periplurile sale prin Kars, un orăşel uitat de lume la graniţa Turciei.
Pamuk a fost primul scriitor care mi-a deschis câteva ferestre spre lumea islamică, ferestre desenate din perspectiva unui insider. Citisem acum doi ani Mă numesc Roşu, îmi plăcuse enorm, mi se păruse un Numele trandafirului oriental, dar poate şi pentru că povestea se petrecea cu câteva secole în urmă, mi s-a părut că Islamul acela părea puţin inactual. Zăpada mi-a dezvăluit, în schimb, un tablou extrem de viu al Turciei contemporane, la fel de subtil şi în acelaşi timp de bine conturat ca cel pe care-l desenează Egiptului Alaa al-Aswany în Blocul Iakubian. Am început să înţeleg cât de complexă şi cât de diferită este cultura acestor ţări, mult mai depărtate spiritual de noi decât geografic.
La puţină vreme după ce am terminat Zăpada, am citit Vânătorul de zmee, o carte care m-a emoţionat până la lacrimi. Khaled Hosseini povesteşte istoria crâncenă a Afganistanului ultimilor 50 de ani, dar o face folosind această tragedie istorică în scenografia unei drame personale, a unui băiat care s-a dezamăgit pe sine în copilărie şi care nu-şi poate ierta această slăbiciune tot restul vieţii. Citind-o, mi-am dat seama cât de puţine ştiu despre istoria Afganistanului şi a Orientului islamic, în general, în ciuda omniprezenţei acestor subiecte între ştirile internaţionale. Am căutat să aflu mai multe şi m-am bucurat să mai ridic puţin ochelarii de cal care mă separau de această lume.