Omul fara dileme

• cei trei tenori • cu stangu-n dreptu • mergi pe mana mea

“Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, in jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un inceput de intelepciune. In definitiv, nici buna crestere nu e operanta in orice imprejurare. Este insa acesta un argument sa o declaram futila?

Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevolutionare. Cat de “dilematici” stiam sa fim in lumea aceea in care totusi binele si raul se deosebeau cu usurinta! Cat de firesc ni se parea, atunci, sa spunem ca “orice am face nu se schimba nimic” si ca deci e preferabil sa stam cuminti, intr-o toropeala plina de argumente!

Am trait decenii intregi sub blestemul dilemei “din care nu se poate iesi”. Si am platit scump, in decembrie 1989, capacitatea noastra de a amana. Nu cumva ne expunem, astazi, riscului opus?

Caci suntem inconjurati de confuzii, ambiguitati si aproximatii, iar noi ne comportam batos, apodictic, ca niste activisti decerebrati, intransigenti, fara “complicatii” interioare. Asa stand lucrurile, ne putem intreba cum si cand vom plati deriva geometrica in care ne complacem deocamdata?

Dilema nu vrea altceva decat sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevarul. Vrea insa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocanesti sau fanatice), cu marginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu inarmat impotriva tradatorilor din Opozitie, si omul fara dileme antiguvernamental, care are in buzunar reteta mantuirii nationale, dar nu intelege s-o puna la dispozitia derbedeilor…

Omul fara dileme e, in Romania, un personaj cu traditii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care stiau ca “americanii sunt timpiti” si femeia romana “a opta minune a lumii”.

Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept “constiinta mai buna a neamului”: ingrijorat si sententios, el ne ingroapa in dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileste baritonal cine va fi iertat si cine nu, sfatuieste, amendeaza, transeaza. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stanga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecator. (…)

La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducatorul. Cel caruia nu-i trece niciodata prin cap ca poate gresi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit si vatamator. Cel care stie intotdeauna ce face si nu face decat ceea ce stiinta lui cubica, de beton, ii dicteaza sa faca. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se rafuieste Dilema. Atat cat ii sta in Putere. Si atata vreme cat omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.”

Andrei Plesu

(Dilema, nr.8, 4-10 martie 1993, textul integral poate fi citit aici)

Textier subversiv

• cu stangu-n dreptu

Intr-un text din B24-Fun, reluat pe blog, Textierul povesteste cum de n-a ajuns taliban.

E ceva foarte reconfortant in povestea lui Florin Dumitrescu, pentru cei care mai gusta astazi subversiunea, un cuvant pervertit de “literatura de sertar”, pe care Irina Nicolau l-a reintrodus dupa ’90 in uz si pe care o critica din 1997 a lui Horia Roman-Patapievici mi l-a facut definitiv simpatic:

Una dintre lectii am primit-o cind cu discursul din Balcon al unui fost detinut politic, un om pe care il pretuiam si aveam sa-l pretuiesc si dupa aceea, in ciuda celor intimplate. Despre acest domn carismatic, cu voce profunda, se spunea ca fusese legionar; amanunt biografic care le dadea fiori unora dintre noi, purtatori de ii, chimire si cruci mari la piept (si nu, nu erau hippioti; dimpotriva, as zice)… In acea zi, dintr-un exces de traire ori poate printr-o regresie gardista, resimtita in fata miilor de oameni adunati la poalele Balconului, pina hat la Inter, iar dincolo pina-n Rondul din intersectie; venerabilul ne-a pus sa-ngenunchem si sa spunem “tatal nostru”.

Eu, care abia picasem, aveam intilnire cu o amica si ma interesa mai mult sa o interceptez prin multime, decit sa ma conformez acestui ritualul colectiv ad hoc. Intr-o secunda m-am trezit singurul ramas in picioare, zgiindu-ma dupa “fata mea”, in timp ce toata Piata, inclusiv ea, ingenunchease si striga – racnea de-a dreptul, preluind tonul stentorului din Balcon – rugaciunea aceea, care de obicei se murmura evlavios: “tatal nostru… carele esti in ceruri”…

Mergeam des la biserica pe atunci, posteam si ma-mpartaseam. Niciodata pina atunci nu auzisem o rugaciune clamata cu acel fel de resentiment, de obida, care o apropia mai degraba de blestem. Niciodata nu avusesem, in arca Domnului, sentimentul acela straniu, nepotrivit, neavenit pe care-l traiam atunci acolo, in Piata.

:: Textul integral il puteti citi aici.

In titluri sa ne duelam sau in masini sa ne stingherim?

• cei trei tenori • cu stangu-n dreptu • in media

In nr de ieri din Dilema Veche, Andrei Plesu semneaza un pamflet prin care raspunde scrisorii pe care i-am adresat-o in paginile EvZ.

Joia trecuta, la aniversarea Dilemei, convenisem ca EvZ va publica scrisoarea si ca dl Plesu va raspunde in paginile Dilemei sau ale EvZ. Dar calimera s-a schimbat cu totul in decurs de o saptamana. Ceea ce se poate intelege este ca pe AP l-a iritat teribil titrajul sub care EvZ a publicat scrisoarea (“Dezbinati de comunism. DB se dueleaza cu tandemul AP si GL” – marturisesc ca nici mie nu mi s-a parut de mare bun gust, dar nu am avut un cuvant de spus) si a ales “sa nu ridice manusa” si sa nu “puna umarul la consolidarea brand-ului Bucurenci”.

In continuare, AP se multumeste sa reia vechiul argument, fara sa “ridice manusa” aruncata de nedemnul sau preopinent:

“Eu am trait comunismul, dl Bucurenci doar il comenteaza“.

Grosul pamfletului se bazeaza, insa, pe un argument mult mai subtil. Pe scurt, ideile lui Bucurenci nu merita luate in serios pentru ca tipul, altfel simpatic, nu a citit ce-am citit/scris noi si nu e sincer (sa nu-l credeti, tovarasi!) cand spune ca e de stanga pentru ca are asistenta personala si conduce un Smart :)))))) Nu e banc, urmeaza citatul:

“Ingrijorarea fata de saracia fostelor colonii nu pare, deocamdata, decat un hobby teoretic. Dar, slava Domnului, saraci nu sunt doar in Africa, sunt si la coltul strazii. Sunt sigur ca dl Bucurenci are deja planuri concrete, comuniste, pentru ajutorarea lor. Si imi pot inchipui ca, de cate ori se urca la volanul elegantului sau Smart sub ochii serviabili ai “asistentei” sale, se simte stingherit. Inegalitatea economica e, orice s-ar zice, greu de suportat.”

Va las placerea sa cititi textul integral in Dilema.

N-am destul umor ca, dupa ce ne-am duelat, usor penibil, in titluri de carti, sa continuam duelul in marci de masini.

O sa spun doar ca AP se insala grav cand isi inchipuie ca ma simt stanjenit pentru ca-mi permit o masina ecologica ieftina si haioasa sau pentru ca in schema Asociatiei pe care o conduc de trei ani (si care ruleaza, probabil, un buget comparabil cu cel al Colegiului unde dl Plesu e Rector) exista un post de asistent al directorului.

M-am intrebat, totusi, de unde stie dl Plesu de Smart-ul meu. Nu ne-am intalnit niciodata in trafic, nu m-a vazut niciodata parcand. Mi-am scotocit memoria si mi-am adus aminte ca joia trecuta, cand am plecat de la aniversarea Dilemei, am uitat sa-mi iau sapca. Cand m-am intors, am oprit scurt in fata Muzeului Enescu, unde avusese loc agapa, si am coborat sa-i deschid portiera unei doamne. In curtea Muzeului, dl Plesu parasea si el adunarea. I-am facut cu mana. Mi-a facut cu mana. Atat.

Nici o clipa nu mi-am imaginat melancolia care l-a putut cuprinde pe rafinatul filosof la vederea Smart-ului. Stinghereala de care vorbeste in articol trebuie sa-l fi cuprins mai degraba pe d-lui, caci, sunt convins, n-a avut la varsta mea nici Fiat Nuova 500 (nu-mi pot imagina alt echivalent anacronic), nici asistenta personala care sa-l vindece de tirania secretarelor. Nu va grabiti sa puneti jingle-ul:

“Oameni invidiosi pe succesele altora, succese-n munca, bineinteles…”

De ce n-a avut? Nu pentru ca, la 25 de ani, nu avea farmec, nu scria bine ori nu se imbraca chic, calitati pe care mi le concede si mie. Ci pentru ca asa erau vremurile: era dictatura si se traia prost. Fiat Nuova 500 pesemne ca nu avea decat Nicu Ceausescu. Desi regimul isi zicea “comunist”, inegalitatile sociale pe care le resimtea tanarul AP erau mai crancene decat in capitalism. Cum ar veni, d-l Plesu s-a suparat pe vremurile pe care le-a trait si pe tinerii care rasucesc cutitul in rana cand le comenteaza si m-a facut “afis de plenara amanata” pentru port ilegal de Smart in viraj la stanga de pe sens unic. Parca-l si aud pe colonelul Vochina:

“Unde va grabeati, domnu Bucurenci? Unde va grabeati?”< /span>

Foto: Roald Aron

Pid’jin a murit. Traiasca Pid’jin!

• mergi pe mana mea

Ieri seara am urcat pe scari in Laptarie si am ramas melancolic pe la etajul al III-lea, unde un graffiti parea sa infatiseze silueta lui Pid’jin… Nici nu mai conteaza daca era chiar umbra lui imortalizata in calcio vecchio sau doar fantoma unui grasan imaginar. Mi s-a facut groaznic de dor de porumboiul parsiv, obsecvios cu damele si neiertator cu porumbelul Fredo. Parea ca cei doi isi dadusera online-ul sfarsit pe www.eugen.ro/pidjin in urma cu doar cateva zile.

Dar daca Bobby Ewing a facut-o, de ce sa n-o faca si Fredo & Pid’jin? Zburatoarele rautacioase au fost resuscitate pe 23 ianuarie pe www.pidjin.net. Dumnezeul BD-urilor exista. Mersi, Eugen & Tudor! Ura!!

Click pe imagine ptr tot BD-ul!

Nu stie stanga ce face dreapta

• cu stangu-n dreptu • in media • mergi pe mana mea

Scheletul cel mai vechi pe care dezbaterea despre comunism il scoate din dulap este cel al confuziilor ideologice care bantuie nestingherite prin Romania.

Alexandre Spahiu, directorul Le Monde Diplomatique – editia romaneasca, mi-a semnalat doua texte aparute toamna aceasta intr-un supliment dedicat francofoniei si reluate in editia franceza. Ii multumesc si pe aceasta cale.

Din pacate link-urile trimit la versiunea franceza du Diplo. Cea romaneasca nu este disponibila online.

Spune Alexandra Ionescu:

  • “Politica romaneasca de ieri si de azi are mari greutati in a-si fixa ca reper drepturile fundamentale ale omului si ale cetateanului. Mandra ca a rasturnat comunismul printr-o revolutie, Romania a omis sa se doteze cu unul dintre aceste texte pe care revolutiile le produc de obicei: o Declaratie de drepturi. Uitare cu atat mai semnificativa cu cat ea se inscrie intr-o continuitate sumbra: sistemele ce au intrupat proiectul politic leninist au distrus sistematic valoarea dreptului si a drepturilor. (…) Este asadar legitim sa credem ca, in pofida disparitiei sale, comunismul romanesc si-a atins intr-adevar toate tintele”.

Cristian Parvulescu:

  • “Daca «tendinta actuala de a celebra caderea granitelor dintre stanga si dreapta» poate provoca suspiciune, iar «democratia are nevoie de confruntarea, oricat de dura, intre diferitele pozitii politice», tentatia de a folosi necritic clivajul stanga-dreapta pentru a explica viata politica central si est-europeana, si in context, romaneasca, trebuie reprimata. Daca dupa primul tur al alegerilor prezidentiale franceze din 2002 poporul de stanga s-a mobilizat ingrozit, cu doi ani mai inainte, atunci cand Corneliu Vadim Tudor, asemeni prietenului sau Jean-Marie le Pen, s-a calificat in turul al doilea, poporul de stanga a lipsit.

    Electoratul PSD, prezumat de stanga, este format in cea mai mare masura din locuitori ai zonei rurale, mai degraba conservatori, si in mare parte varstnici. In ce priveste muncitorii, victime ale tranzitiei realizate sub stindardul neo-liberalismului impartasit de toate partidele, acestia sunt atrasi de PRM, iar mai nou populistul Partid al Noii Generatii al carui lider, patron de echipa de fotbal si imbogatit al tranzitiei, a devenit un reper de reusita sociala.”

Textul lui Cristian Parvulescu mi-a adus aminte de scrisoarea exemplara pe care Gáspár Miklos Tamás le-a adresat-o, dupa alegerile din 2000, intelectualilor din Romania:

  • “Cum doriti voi, dragii mei prieteni romani, sa-l criticati pe Vadim Tudor pentru faptul ca este fascist, din moment ce izvoarele voastre spirituale – care n-au fost supuse unei critici, fiind incriticabile – sint aceleasi ca si ale lui?

    Ce replica ii vor da lui Vadim Tudor prietenii mei romani, pentru ca de zece ani incoace tac milc cind se inaugureaza statuile lui Antonescu, cind strazi din aproape toate orasele Romaniei sint botezate cu numele lui Antonescu, cind este escamotat trecutul maghiarilor, al evreilor, al grecilor fanarioti…? Voi, dragii mei prieteni romani, il respectati oarecum mai corect pe maresalul Antonescu decit il respecta Vadim Tudor?”

Daca aveti timp, parcurgeti “Scrisoare catre prietenii mei romani”. Merita.

Am pastrat pour la bonne bouche o afirmatie a filosofului pacifist Alain, aflata tot via Parvulescu:

  • “Atunci cand sunt intrebat daca ruptura intre partide de dreapta si partide de stanga, oameni de dreapta si oameni de stanga mai are inca sens, prima idee care-mi vine in minte este ca acela care intreaba nu este un om de stanga.”

:: Am sa revin cu un articol din Le Diplo de luna aceasta, despre comertul international.

Moft

• fashion • metrosex • mofturi

Dragos (ingandurat): Nu-mi ies destule vicii la socoteala pentru blog. Cred ca am renuntat la prea multe…

Neli (saritoare): Da’ nevoia asta a ta de a-ti da mereu importanta, de a face lucruri care sa fie vazute, asta nu e viciu?

Dragos (pedant): Nu, asta e tulburare de comportament…

Schimb de vicii, nimic anormal

• fashion • la vita e bella • metrosex

Teo, tipul cu stand-up-ul misto de la Cafe Deko, sau, daca vreti, omul din spatele lui Teo, care face laba uitandu-se la pornache romanesc si fumeaza prea mult si prea multe, ma someaza sa-mi deconspir primele cinci vicii.

As fi vrut sa trisez si sa bag dintre cele vechi, dar se mai uita si prieteni pe blogul asta si nu pot sa mint cu nerusinare. Here goes…

“Chestiile sanatoase”. Asta e un viciu de tranzitie. Vine pe fondul vechiului regim de vicii: cafea, fumat, iarba, K, pilluri, cluburi, afteruri, doctorii. Dupa ce le-am lasat pe toate balta, am intrat cam tare in filmul cu “traiul sanatos” si recunosc ca sunt pe cale s-o iau razna. Nu mananc porc si vita (am inceput “lungul drum spre vegetarianism”), beau multa apa, fac sport de doua ori pe saptamana, nu folosesc liftul, ma vitaminizez, bag ceaiuri de plante etc. Asta vara mi se nazarise sa devin polifazic si inca imi doresc asta, dar imi mai dau cativa ani de viata diurna. Sunt dimineti cand ma gandesc cu groaza ca intr-o zi, scarbit de toate alimentele, o sa mor de inanitie ca profetul din Razboiul sfarsitului lumii, pisandu-ma echinacea, spirulina si ginseng.

Libertinajul sexual. Ma fascineaza tot ce e clandestin, borderline, tot ce e ambiguu si pervers. As incerca orice cel putin o data (si chiar de mai multe ori, daca merita). E un viciu care mi-a adus, intre alte lucruri placute, cateva ban-uri pe mirc si o amenda contraventionala pentru “fapte obscene in locuri publice”.

Textele mele. E un viciu vechi, in primele zile dupa publicare imi recitesc textele pana cand le stiu pe de rost si greselile de tipar, pana cand ma plictisesc de ele si incep sa mi se para boante, natangi sau prost scrise. Atunci le abandonez si refuz sa le revad cu lunile, uneori cu anii. E ridicol, dar bine ca l-am zis si pe asta, nu mai puteam sa-l tin in mine.

Nevrozele altora. Am fost multa vreme ipohondru si o faceam pe doctorul fara de arginti cu prietenii. Diagnostic, tratament, tot tacamul. Ma minunez si acum ca n-am bagat pe nimeni in spital. De cand mi-a trecut cu bolile trupului, vad in jur numai nevropati. Orice discutie se transforma intr-o sedinta de terapie ad-hoc. Problemele de serviciu, disputele politice, vremea mizerabila, toate sunt cauzate de o trauma din copilarie. Cei care se mai incumeta sa discute cu mine adauga leitmotivul “dar nu e ce crezi” dupa fiecare fraza. S-au saturat sa le spun, intr-o mie de feluri si pentru orice nimic, ca mama lor nu i-a iubit cum trebuie.

Excesul stilistic. La unii stilul e un semn de noblete, la mine e un viciu. Construiesc prea atent anumite fraze, refuz sa-mi gasesc cuvintele daca nu-mi vin in minte decat substantive comune, fac abuz de neologisme, expresii si referinte culturale, sunt pretios in cele mai nepotrivite momente. Pierd prea mult timp aducand din condei lucruri care ar trebui spuse simplu.

Si desigur, mai sunt laba, pornachele, cautarea “dragos bucurenci” pe Google, dar ele vorbesc de la sine. Nu mai rasucesc cutitul in rana.

Daca e vorba de vicii, omul cat traieste-nvata: luati un cerc, mangaiati-l… va deveni un cerc vicios! (n-am sa fac abuz de viciul nr. 5 si n-am sa va spun autorii).

Stiu ca am zis stop-joc, dar sunt vicios, nu ma pot opri, asa ca mor de curiozitate sa aflu ce vicii au (nu conteaza drogul, cand te-ngropi in ceva si-ai uitat scopul) Maria, fata pentru care nu-mi dau demisia de la Catavencu, Razvan si Florin.

Pas d’ennemi a la gauche

• cu stangu-n dreptu • in media

Marturisesc ca m-am asteptat sa starnesc o canonada de critici, mai mult sau mai putin urbane, cu textul “Mortul din culpa” si cu scrisoarea trimisa lui Andrei Plesu. Nici numarul, nici virulenta, nici limbajul, nici macar incontinenta unora dintre ele nu m-au surprins. Cand scuturi in piata publica un covor pe care nu l-a mai batut nimeni de ceva vreme, te astepti la cateva accese de tuse.

De luni, insa, traiesc o poveste frumoasa in care, pe mail, prin sms, pe telefon sau prin viu grai mai multi prieteni, cunoscuti si oameni pe care nu-i stiu din Bucuresti, Romania sau de aiurea imi transmit ganduri bune in legatura cu dezbaterea pe care am pornit-o. Ceea ce ma bucura este ca stiu ca aproape fiecare dintre ei a ajuns un simpatizant sau un activist al ideilor de stanga nu datorita modei occidentale, pentru ca la noi aceasta moda nu exista. Oricat incearca un chibitz sau altul sa acrediteze ideea ca stanga e cool in Romania, trebuie sa fii rau-voitor ca sa crezi ca lucrurile stau cu adevarat asa. Intelectualii de stanga au, in Romania, beneficiul minoritarului: le e mai lesne sa fie autentici decat sa nu fie.

Pe de alta parte, am descoperit in comentariile lor un interes crescut pentru ca tonul acestei dezbateri sa se normalizeze, ceea ce mi-am dorit de la bun inceput.

Nu m-am impacat niciodata cu incrancenarea stangii, cu violenta umanismului. Mi s-a parut mereu ceva la fel de cacofonic ca “lupta pentru pace” a lui Nicolae Ceausescu. Cred ca trebuie sa le lasam intelectualilor cazuti in istorie aceasta incrancenare si sa ne straduim sa dialogam cu aceia dintre ei care reusesc s-o depaseasca. Iar pentru asta trebuie sa dovedim ca o putem depasi noi insine. Zilele acestea, am avut impresia ca nu e o tinta imposibila.

Daca va puteti face timp, aruncati o privire peste doua texte de Ovidiu Tichindeleanu, aparute in Idea arta + societate. Good read!